La iubire se ajunge doar prin suferință

Dumnezeu cheamă pe toţi. Dar nu toţi răspund chemării Lui. Cei ce au răspuns sunt greu încercaţi de către Dumnezeu, iar greul încercării Dumnezeu îl măsoară cu gradul credincioşiei şi dăruirii faţă de Dânsul. Cei ce iubesc pe Dumnezeu trec prin multe și grele ispitiri. Aş voi aici să ating o problemă cât se poate de însemnată , despre care totuşi nu ştiu deloc cum să mă exprim. Nu aflu nici cuvinte, nici căi de a lămuri această temă. De este cu putinţă, încercaţi să mă înţelegeţi din următoarele neputincioase cuvinte.

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu trece prin astfel de suferinţe, pe care cel ce nu are o credinţă adâncă în Dumnezeu nu le-ar putea răbda, ci s-ar îmbolnăvi sufleteşte. Din credinţa adâncă şi din dragoste se naşte marea bărbăţie despre care vorbeşte Stareţul. Este bărbăţia ce izbăveşte omul de a se îmbolnăvi când întâlneşte lumea duhurilor rele.

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu ştie aceste suferinţe, dar, în ciuda experienţei lor, nu numai că rămâne normal, adică îşi păstrează putinţa stăpânirii de sine, putinţa controlului de sine logic şi moral, şi tot ce se poate numi semn al normalităţii, ci câştigă în plus şi un neasemuit mai mare adânc şi subţirime a acestor putinţe decât se observă la omul de rând.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Adevărata libertate

Odată Stareţul vorbea cu un student ce venise la Athos şi spunea multe despre libertate. Ca întotdeauna Stareţul cu bunătate lua aminte la gândurile şi trăirile tânărului – vios, simpatic, dar naiv. Bineînţeles, închipuirea lui despre libertate se reducea, pe de-o parte, la a căuta libertatea politică, iar pe de alta, la putinţa de a proceda după propriile imbolduri şi dorinţe.

 Drept răspuns, Stareţul i-a înfăţişat părerile şi căutările sale. I-a zis:

<<Cine nu voieşte libertatea? Toţi o doresc, dar trebuie să înţelegi ce înseamnă libertatea şi cum să o afli… Pentru a deveni slobod trebuie mai nainte de toate să te “legi” pe sineţi. Cu cât te vei lega mai mult pe sineţi, cu atât mai multă libertate va afla duhul tău… Trebuie să legi în sineţi patimile, ca nu ele să te stăpânească; trebuie să te legi, ca să nu dăunezi aproapelui… De obicei oamenii caută libertatea ca să-şi facă de cap. Dar asta nu este libertate, ci stăpânirea păcatului asupra ta. Libertatea de a curvi, sau de a mânca fără înfrânare, sau de a se îmbăta, sau a pomeni răul, sau a silnici şi omorî, sau altele ca acestea – nicicum nu sunt libertate, ci precum Domnul au zis: “Tot cel ce săvârşeşte păcatul, rob este păcatului”. Trebuie mai mult să te rogi ca să te izbăveşti de astă robie.

 Noi credem că adevărata libertate este a nu păcătui, a iubi din toată inima şi din toate puterile pe Dumnezeu şi pe aproapele.

Adevarata libertate este necontenita petrecere în Dumnezeu.>>

 În ciuda faptului că prin adâncul lor, cele spuse de Stareţ depăşeau măsura înţelegerii tânărului student, şi în ciuda faptului că în cele din afară cuvântul Stareţului era atât de simplu, studentul a plecat deosebit de puternic mişcat.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia

Să cugetăm mai mult cele bune

Acum oamenii s-au făcut mândri şi nu se mântuiesc decât prin dureri şi pocăinţă, dar la dragoste foarte cu anevoie va ajunge cineva.

Marele Antonie zicea: <<Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci iubesc pre El>>. A zis aceasta pentru că în sufletul lui era din belşug harul Sfântului Duh, Carele poartă mărturia acestei iubiri, iar atunci sufletul nu poate grăi altfel. Dar cel ce nu are mult har, pe acela Sfinţii Părinţi îl sfătuiesc către pocăinţa; şi pocăinţa nu este departe de dragoste, care vine în măsura simplităţii şi a smereniei duhului.

De cugetă cineva despre fratele cele bune, că îl iubeşte Domnul, şi mai cu seamă dacă tu gândeşti că în sufletul lui viază Duhul Sfânt, aproape eşti de dragostea lui Dumnezeu.

Cineva va zice: El într-una pomeneşte de dragostea lui Dumnezeu. Dar despre ce altceva să pomeneşti, dacă nu despre Dumnezeu? Căci iată, El ne-au zidit pentru ca noi vecinic cu El să vieţuim, şi să vedem slava Sa. Ceea ce iubeşte cineva, despre aceea şi a vorbi voieşte; iar apoi devine obişnuinţă; te obişnuieşti a gândi la Dumnezeu, şi aşa în toată vremea îl vei purta în suflet; te obişnuieşti a gândi cele lumeşti, şi aşa cu mintea în aceea vei rămâne; te obişnuieşti a gândi la patimile Domnului, te obişnuieşti a gândi la focul cel vecinic – şi aşa acelea se vor însuşi în suflet.

Pentru cele bune Dumnezeu ajută, iar în cele rele – vrăjmaşii, dar aceasta atârnă de voia noastră; trebuie să te sileşti spre bine, însă cu măsură, şi să-ţi cunoşti măsura. Trebuie să-ţi înveţi sufletul cele ce-i sunt de folos: unuia îi este de folos mai mult a se ruga, altuia a citi sau a scrie. Şi a citi este de folos, dar mai bine este a se ruga nerisipit, însă şi mai de preţ este plânsul: fiecăruia ce-i dă Domnul. Fireşte, ridicându-te din pat şi din somn, dator eşti a mulţumi Domnului, apoi a te pocăi şi a te ruga până la saţiu, iar apoi citeşte, ca mintea să se odihnească; apoi din nou te roagă, şi lucrează. Harul vine din tot ce este bun. Dar mai mult decât toate din dragostea pentru fratele.

Odată, de Paşti, mergeam de la vecernia din Paraclisul Acoperământului Maicii Domnului, la mine la moară, şi pe drum stătea un muncitor. Când m-am apropiat de el mi-a cerut să-i dau un ou. Nu aveam la mine, şi m-am întors la Mănăstire, am luat de la duhovnicul meu două ouă, şi pe unul din ele l-am dat muncitorului. El zice: <<Suntem doi>>. I l-am dat şi pe al doilea, şi când m-am depărtat de el, din durere pentru toţi aceşti oameni săraci am plâns, şi mi s-a făcut milă pentru întreaga lume şi pentru toată făptura.

Odată, tot de Paşti, ieşeam pe poarta mare a Mănăstirii către noul corp de chilii al Schimbării la Faţă, şi văd că aleargă către mine un băieţel de vreo patru ani, cu faţa veselă – harul lui Dumnezeu veseleşte pe copii. Aveam la mine un ou, şi l-am dat baieţelului. El s-a bucurat şi a alergat la tatăl său ca să-i arate darul. Şi pentru această nimica toată am primit de la Dumnezeu mare bucurie şi iubeam toată zidirea lui Dumnezeu, şi simţeam puternic Duhul lui Dumnezeu în suflet. Ajungând la chilie, din durere pentru lume m-am rugat mult lui Dumnezeu cu plâns.

O, Duhule Sfinte, locuieşte în noi pentru totdeauna; cu Tine ne este bine.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Ce trebuie să faci pentru a avea pace în suflet şi în trup?

Pentru aceasta trebuie pe toţi să-i iubeşti ca însuţi pe tine şi în fiecare ceas să fii gata de moarte. Când sufletul îşi aduce aminte de moarte, se pătrunde de smerenie şi întreg se dăruieşte voii lui Dumnezeu, şi doreşte cu toţi a fi în pace şi pe toţi a iubi.

Când pacea lui Hristos vine în suflet el se bucură să şază precum Iov pe gunoi, iar pe ceilalţi să-i vadă în slavă; atunci sufletul se bucură că este mai rău decât toţi. Taina aceasta a smereniei lui Hristos este mare  şi cu neputinţă de tâlcuit. Din dragoste, sufletul doreşte fiecărui om mai mult bine decât sieşi, şi se bucură când vede că celorlalţi le este mai bine, şi se mâhneşte când vede că se muncesc.

O, rugaţi-vă pentru mine toţi sfinţii şi toate noroadele, ca să vie asupra-mi sfânta smerenia lui Hristos.

Ţine-ţi mintea in iad şi nu deznădăjdui

<<Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui>>.

Neînţeleasă grăire! Ce înseamnă a ţine mintea în iad? Nu înseamnă oare a-ţi închipui ceva asemănător cu picturile ieftine zugrăvite de închipuirea naivă a omului? În acest caz – nu. Părintele Siluan, ca şi altor mari Părinţi – de pildă Antonie cel Mare, Sisoe cel Mare, Macarie şi Pimen cei mari – li s-a dat în timpul vieţii să trăiască real starea chinurilor iadului. Drept urmare a repetării acestei stări ea se întipăreşte adânc în inima lor, astfel încât pot în chip voit să şi-o reînnoiască în suflet, să se întoarcă la ea printr-o mişcare lăuntrică a duhului. Iar ei recurgeau la această lucrare de fiecare dată când în sufletul lor se ivea vreo patimă, mai cu seamă cea mai adâncă şi mai subţire dintre ele – mândria.

Lupta cu mândria este ultima treaptă a luptei cu patimile. În prima perioadă nevoitorii se luptă cu patimile grosolane trupeşti, apoi cu iuţimea şi, în sfârşit, cu mândria. Ultima luptă este, fără îndoială, cea mai grea. Ştiind dintr-o lungă cercare că mândria duce la pierderea harului, nevoitorul, printr-o anume mişcare lăuntrică, se pogoară cu sufletul în iad, şi în focul iadului arde în sine toată lucrarea patimilor.

Stareţul observa că majoritatea oamenilor, apropiindu-se de acest hotar, se îngrozesc, din lipsă de bărbăţie, şi nu fac faţă. Iată de ce şi Marele Sisoe vorbea despre aceasta sub formă de întrebare: <<Cine poate purta gândul lui Antonie? Totuşi cunosc un om (era chiar el, Sisoe) care poate să-l poarte>>.

Stareţul Siluan lămurea că Sisoe avea în vedere gândul pe care Marele Antonie îl învăţase de la curelarul din Alexandria. Cuviosul Antonie se ruga ca Domnul să-i descopere măsura la care ajunsese. Şi îi fu vestit că la măsura Curelarului el nu ajunsese. Ajungând la Curelar, Cuviosul îl întreabă cum trăieşte, iar acela răspunde că o treime din câştig o dădea Bisericii, o treime săracilor, iar restul păstra pentru propriile nevoi. Antonie, care îşi lepădase toate avuţiile şi trăia în pustie într-o mai mare sărăcie decât Curelarul nu se uimi de o asemenea lucrare. Nu în aceasta îl întrecea. Atunci îi spuse Curelarului: <<Domnul m-a trimis la tine să aflu cum vieţuieşti>>. Smeritul Curelar îl cinstea pe Antonie şi, înfricoşându-se de un astfel de cuvânt, îi spuse: <<Nimica fac, doar lucrez, mă uit la trecători şi gândesc: Toţi se vor mântui, eu unul voi pieri>>.

Antonie fusese trimis de Dumnezeu să înveţe de la Curelar. Antonie care fusese pregătit spre a înţelege drept acel cuvânt printr-o îndelungă şi deosebită nevoinţă, de care întreg Eghipetul se uimea, din darul lui Dumnezeu a simţit puterea gândului Curelarului şi a înţeles cu adevărat că la măsura lui nu ajunsese. Întorcându-se în pustie, a început să se înveţe acea lucrare.

Marelui Antonie, întemeietorul monahismului răsăritean, îi fusese dat, împreună cu înţelegerea, şi puterea de a purta gândul. El îi învaţă acea lucrare şi pe sihaştrii în stare a primi nu lapte, ci hrană tare. De la el au învăţat-o şi alţi mari Părinţi ai pustiei, şi au trecut-o drept moştenire, drept comoară nepreţuită veacurilor următoare. Acceaşi lucrare îmbracă la fiecare o altă expresie; astfel, Pimen cel Mare spunea ucenicilor: <<Credeţi-mă, fiilor, unde satana este, acolo şi eu voi fi>>; dar, în esenţă, ea revine la aceeaşi.

Fericitul Stareţ Siluan spunea că mulţi nevoitori apropiindu-se de această stare, de neapărată trebuinţă pentru curăţirea de patimi, deznădăjduiesc, şi de aceea nu pot merge mai departe. Dar cel ce ştie că <<Domnul mult ne iubeşte>>, se slobozeşte de lucrarea pierzătoare a ultimei deznădejdi şi pricepe cum înţelept să stea la hotarul ei, astfel încât şi arde în sine, prin puterea flăcării iadului, toată patima, fără ca în acelaşi timp să cadă pradă deznădejdii.

Povestirea Stareţului este simplă, precum simplu a fost şi cuvântul curelarului din Alexandria, precum simplu vorbea şi Cuviosul Sisoe cel Mare sau Cuviosul Pimen, sau ceilalţi Părinţi; puterea cuvântului însă şi adâncul tainei acelei lucrări rămân necunoscute tot celui ce nu a cercat, asemenea lor, muncile iadului pe de-o parte, şi marile daruri ale harului, pe de alta.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Sufletul se odihneşte numai în Duhul Sfânt

În fiecare zi, hrănim trupul nostru şi respirăm aer ca el să trăiască. Dar pentru suflet avem nevoie de Domnul şi de harul Duhului Sfânt, fără de care sufletul moare. Aşa cum soarele încălzeşte şi învie florile câmpului şi ele se întorc spre el, aşa şi sufletul care iubeşte pe Domnul este atras spre El şi-şi găseşte fericirea în El, şi în marea lui bucurie vrea ca în toţi oamenii să fie aceeaşi fericire. Domnul ne-a făcut ca să locuim veşnic în cer împreună cu El în iubire.

Slavă Domnului şi milostiviriiSale! El ne-a iubit atât de mult, încât ne-a dat pe Duhul Sfânt, care ne învaţă tot binele şi ne dă puterea de a birui păcatul. După mulţimea milostiviriiSale, Domnul ne dă harul şi noi trebuie să-l păstrăm cu tărie ca să nu-l pierdem, fiindcă fără har omul e orb duhovniceşte. Orb este cel ce adună comori în această lume: aceasta înseamnă că sufletul lui nu cunoaşte pe Duhul Sfânt, nu ştie cât e de dulce şi de aceea e înrobit pământului.

Dar cine a cunoscut dulceaţa Duhului Sfânt, acela ştie că ea întrece neasemănat toate şi nu mai poate fi înrobit de nimic pe pământ. E înrobit numai de iubirea Domnului, îşi găseşte odihna în Dumnezeu şi se bucură şi plânge pentru oameni, că nu au cunoscut toţi pe Domnul şi îi este milă de ei.

Când sufletul este în Duhul Sfânt, el este plin şi nu mai tânjeşte după cele cereşti, pentru că Împărăţia cerurilor este înlăuntrul nostru [Lc 17,21], fiindcă Domnul a venit şi s-a sălăşluit în noi [In 14,23]. Dar dacă sufletul pierde harul, atunci tânjeşte după cele cereşti şi cu lacrimi Îl caută pe Domnul.

Pildă despre smerenie

Despre mândrie Stareţul (Sfântul Siluan)  spunea că nu este capăt pretenţiilor sale. În scrierile lui aflăm următoarea pildă:

<< Un vânător iubea să cutreiere pădurile şi ţarinele după vânat. Odată, urmărind îndelung prada, a urcat pe un munte înalt şi, ostenit, s-a aşezat pe o piatră mare să se odihnească. Văzând un stol de păsări ce zburau de pe o culme pe alta, a început să se gândească:  „De ce Dumnezeu nu a dat aripi omului, să poată zbura?”. În aceeaşi clipă trecea pe acolo un smerit sihastru, şi cunoscând gândul vânătorului, i-a spus: – Iată, tu gândeşti că Dumnezeu nu ţi-a dat aripi; dar dacă ar fi să ţi se dea aripi, oricum nu vei fi mulţumit, şi vei zice: „Aripile mele sunt slabe, şi nu pot zbura cu ele până la cer ca să văd ce este acolo”. Iar dacă ţi se vor da aripi atât de puternice cât să te poţi înălţa până la cer, şi atunci vei fi nemulţumit şi vei zice: “Nu înţeleg ce se petrece aici”. Iar dacă ţi se va da înţelegere, iarăşi vei fi nemulţumit şi vei zice: “De ce nu sunt eu un inger?” Şi dacă te vei face înger, iarăşi vei fi nemulţumit şi vei zice: “De ce nu sunt eu heruvim?”. Şi dacă te vei face heruvim, vei zice: “De ce nu mi-a dat Dumnezeu să ocârmuiesc cerul?” Iar dacă ţi se va da să ocârmuieşti cerul, şi atunci vei fi nemulţumit şi, la fel ca un oarecare altul, cu îndrăzneală vei căuta şi mai mult. Deci totdeauna smereşte-te, şi mulţumeşte-te cu ce ţi s-a dăruit, şi atunci vei trăi cu Dumnezeu. Vânătorul a înţeles că sihastrul grăise adevărul şi a mulţumit lui Dumnezeu că-i trimisese monahul care să-l înţelepţească şi să-i descopere calea smereniei. >>

Stareţul foarte stăruitor întărea că smerenia spre a-şi curăţi mintea de toată închipuirea este calea Sfinţilor:

<< Sfinţii spuneau: “Mă voi munci în iad”. Iar aceasta în ciuda faptului că săvârşeau minuni. Din cercare ei ştiau că dacă sufletul se osândeşte iadului, dar totodată nădăjduieşte în milosârdia lui Dumnezeu, atunci puterea lui Dumnezeu va veni în suflet şi Duhul Sfânt limpede va purta mărturia mântuirii. Prin osândirea de sine sufletul se smereşte, şi gândurile nici nu vor mai avea loc în el, ci va sta cu mintea curată înaintea lui Dumnezeu.  Iată înţelepciunea duhovnicească >>.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusa Ierom. Rafail (Noica), editura Reintregirea, Alba Iulia – 2009

Lupta duhovnicească

Lupta noastră se duce în fiecare zi şi în fiecare ceas.

  • Dacă faci reproşuri fratelui tău sau îl judeci sau îl întristezi, ţi-ai pierdut pacea.
  • Dacă ai căzut în slava deşartă sau te înalţi deasupra fratelui, ai pierdut harul.
  • Dacă-ţi vine un gând desfrânat şi nu-l depărtezi îndată, sufletul tău pierde iubirea lui Dumnezeu şi îndrăzneala la rugaciune.
  • Dacă iubeşti puterea sau banii, nu vei cunoaşte niciodată iubirea lui Dumnezeu.
  • Dacă împlineşti voia proprie eşti biruit de vrajmaşul şi urâtul intră în sufletul tău.
  • Daca urăşti pe fratele tău, înseamnă că ai căzut din Dumnezeu şi un duh rău a pus stăpânire pe tine.
  • Daca faci bine fratelui, atunci vei afla odihna conştiinţei.
  • Dacă-ţi tai voia proprie, vei izgoni pe vrajmaşi şi vei dobândi pace în sufletul tău.
  • Dacă ierţi fratelui tău ocările şi iubeşti pe vrăjmaşi, atunci dobândeşti iertarea păcatelor tale şi Domnul iţi va da să cunoşti iubirea Duhului Sfânt.

Iar când te smereşti întru totul, atunci afli odihna desăvârşită în Dumnezeu.

Cum să ne rugăm

Cel ce doreşte neîncetat a se ruga, să se înfrâneze întru toate şi să fie ascultător Bătrânului căruia îi slujeşte. El trebuie să se spovedească curat şi să aibă în cuget înţelegerea că şi prin duhovnicul, şi prin Bătrânul său Domnul îl povăţuieşte cu harul Său; atunci nu va avea gânduri rele împotriva lor. Pe un astfel de om, pentru a sa sfântă ascultare, gânduri bune de la har îl vor învăţa, iar el va propăşi în smerenia lui Hristos. Dar de va gândi: nu am nevoie să mă sfătuiesc cu nimeni, şi-şi va părăsi ascultarea, se va face mânios, şi nu numai că nu va propăşi, dar îşi va pierde şi rugăciunea.

Spre a păstra rugăciunea trebuie să iubeşti pe acei oameni care te necăjesc  şi să te rogi pentru ei până când sufletul s-a împăcat cu ei, iar atunci Domnul va da rugăciune neîncetată, căci El dă rugăciunea celui ce se roagă pentru vrăjmaşi.

În rugăciune învăţătorul este Însuşi Domnul, dar trebuie să iţi smereşti sufletul. Cel ce se roagă cum se cuvine, acela are în suflet pacea lui Dumnezeu. Cel ce se roagă trebuie să aibă o inimă miluitoare faţă de întreaga făptură. Cel ce se roagă pe toţi iubeşte, şi de toţi îi este milă, căci harul Sfântului Duh l-a învăţat a iubi.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Să nu confundăm mila faţă de animale cu dragostea

Sunt oameni care se alipesc de animale, le mângaie şi le alintă, şi vorbesc cu ele, şi au părăsit dragostea pentru Dumnezeu, şi astfel se pierde dragostea dintre fraţi pentru care Hristos au murit în mari suferinţe. Nu este înţelept a face astfel. Animalului şi dobitocului a-i da mâncare, a nu-l bate – în aceasta stă mila omului faţă de ele; dar a se alipi de ele, a le iubi, a le mângâia şi a le vorbi este semnul neînţelepţiei sufleteşti.

Sufletul ce a cunoscut pe Domnul stă pururea înaintea Lui în dragoste şi temere – şi, în această stare, cum să iubeşti, să mângâi şi să vorbeşti cu dobitoacele, cu pisicile, cu câinii? Înseamnă că omul a uitat porunca lui Hristos de a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul.

Fiarele, dobitoacele şi toate vietăţile sunt ţărână, iar noi nu trebuie să ne alipim mintea de ţărână, ci din toată puterea minţii să iubim pe Domnul, pe Preacinstita Maica Sa, pe Ocrotitorul nostru, pe Sfinţi, să ne cucernicim înaintea lor; ei se roagă pentru noi şi se întristează când nu luăm în seamă porunca lui Dumnezeu.