Arhive pe categorii: Despre războiul duhovnicesc

Unde erai Doamne când vrajmașii mă răneau ?

Minte cu minte se luptă… Mintea noastră – cu mintea vrăjmaşului… Vrăjmaşul a căzut din mândrie şi închipuire, şi tot acolo ne trage şi pe noi… Această luptă cere multă bărbăţie… Domnul lasă pe robul Său să se lupte, dar Însuşi caută asupra lui, precum căuta asupra Marelui Antonie când se lupta cu dracii… Îţi aduci aminte, desigur, că în Viaţa Sfântului Antonie se spune că se sălăşluise într-un mormânt; acolo dracii l-au bătut până la a-şi pierde simţurile. Apropiatul care slujea Cuviosului l-a dus la biserica satului; noaptea, când Antonie şi-a revenit în simţuri, l-a rugat să-l ducă înapoi în mormânt. Cât se poate de bolnav, el nu putea sta în picioare şi se ruga culcat; după rugăciune iarăşi a fost supus cruntei năvale a dracilor, şi când, răbdând grele dureri din partea lor, şi-a ridicat ochii şi a văzut lumină, atunci a cunoscut în ea venirea Domnului, şi a zis:

–   Unde dară erai Tu, Milostive Iisuse, când vrăjmaşii mă răneau?

Iar Domnul i-a răspuns:

–   Aci eram, Antonie, şi căutam asupra bărbăţiei tale.

Aşadar trebuie tot mereu să ne amintim că Domnul vede lupta noastră cu vrăjmaşul, şi deci să nu ne înfricăm, măcar de întregul iad s-ar năpusti asupra noastră, ci să avem bărbăţie.

Sfinţii s-au învăţat lupta cu vrăjmaşul; ei ştiau că vrăjmaşii lucrează înşelător prin gânduri, şi de aceea de-a lungul întregii vieţi nu primeau gândurile. Gândul la început vine nu sub o formă rea , însa mai apoi smulge mintea de la rugăciune şi începe de acum să o rătăcească; de aceea neapărat trebuie respinse toate gândurile, chiar şi cele ce par a fi bune, iar mintea păstrată curată în Dumnezeu… Şi dacă totuşi vine vreun gând, nu trebuie să ne tulburăm, ci să nădăjduim cu tărie în Dumnezeu şi să rămânem în rugăciune… Nu trebuie să ne tulburăm, fiindcă vrăjmaşii se bucură şi de tulburarea noastră… Roagă-te şi gândul se va duce… Este calea Sfinţilor.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre războiul duhovnicesc

Strâmtă este poarta şi îngustă calea ce duce la viaţă

Calea creştinului, în linii mari, este precum urmează. La început omul este atras către Dumnezeu de darul harului, şi odată atras începe îndelungul răstimp al încercărilor. Libertatea omului este pusă la încercare, precum şi încrederea sa în Dumnezeu, iar uneori ele sunt <<aspru>> supuse încercării. De obicei la începutul întoarcerii către Dumnezeu cererile abia rostite, şi cele mici, şi cele mari, repede şi minunat le împlineşte Dumnezeu; dar când începe perioada încercărilor totul se schimbă, şi cerul pare a se închide şi rămâne surd tuturor rugăciunilor. Creştinului râvnitor toate în viaţă îi devin grele. Purtarea oamenilor faţă de el se înrăutăţeşte, încetează să-l mai cinstească; ceea ce altora li se iartă, lui nu i se iartă; osteneala lui aproape întotdeauna se răsplăteşte mai prejos de norme, trupul uşor i se îmbolnăveşte; firea, împrejurările, oamenii – toate se întorc împotriva lui. Toate înzestrările sale fireşti, nu mai prejos decât ale altora, el nu şi le poate înfăptui. Tuturor acestora li se adaugă multe năpădiri ale puterilor drăceşti. Şi cea de pre urmă, cea mai grea suferinţă, de nepurtat – Dumnezeu îl părăseşte. Atunci suferinţa îşi atinge culmile, căci prin aceasta de pe urmă întreg omul este atins, în toate planurile fiinţei sale.

Dumnezeu părăseşte omul?… Oare este cu putinţă?… Şi totuşi, în suflet, în locul simţământului apropierii de Dumnezeu, pe care îl cercase, vine altul, acela că El este nesfârşit, neajuns de departe, dincolo de lumile stelelor, şi toate chemările omului pier neputincioase în nesfârşitele văzduhuri. Lăuntric, sufletul îşi înteţeşte strigătul către El, dar nu vede nici ajutor, nici măcar păs. Totul devine greu. Totul se dobândeşte prin osteneli nemăsurat de multe, şi omului i se iveşte gândul că asupra lui atârnă blestemul şi mânia lui Dumnezeu. Dar când trec aceste încercări, vede omul că nepătrusă pronia lui Dumnezeu îl păzise în toate căile sale.

Experienţa milenară, trecută din neam în neam, de-a lungul veacurilor, spune că atunci când Dumnezeu vede credincioşia sufletului nevoitorului, precum o văzuse pe cea a lui Iov, îl duce spre hăuri şi culmi de neatins oricărui altuia. Cu cât mai deplină şi mai tare este credincioşia şi încrederea omului în Dumnezeu, cu atât mai mare va fi şi măsura încercării şi deplinătatea experienţei, ce poate atinge praguri vădit la ultimele limite cu putinţă omului.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Un comentariu

Din categoria Despre războiul duhovnicesc

Sfinții nu ne pot slobozi de lupta cu păcatul din noi

Cu Dumnezeu, omului nu-i este totdeauna uşor. Tot aşa, a trăi cu sfinţii nu este totdeauna uşor. Mulţi gândesc naiv că viaţa cu sfinţii este plăcută şi plină de bucurie; le pare rău că sunt înconjuraţi de păcătoşi şi visează să întâlnească vreun sfânt. Din întâlniri ocazionale, care adesea umplu câte un suflet îndurerat cu o luminoasă nădejde şi cu puteri noi, ei trag concluzia că a petrece cu sfinţii întotdeauna înaripează astfel sufletul. Este o înşelare. Nici un sfânt nu poate slobozi sufletul de neapărata luptă cu păcatul ce trăieşte în noi. El poate a împreună-lucra cu rugăciunea, a ajuta prin cuvânt şi povaţă, a îmbărbăta prin pilda sa, dar nu poate a slobozi de trudă şi de nevoinţă. Iar când sfântul ne cheamă şi ne atrage spre a trăi dupa porunci, el poate apărea ca <<aspru>>. Iată că unii au şi spus-o, şi până astăzi spun despre Însuşi Hristos că: <<Greu (aspru) este cuvântul acesta; cine poate să-l auză?>> (Io. 6:60). Aşa şi cuvântul sfinţilor, când cer de la noi paza poruncilor în curăţie, devine peste puteri şi <<aspru>>.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre războiul duhovnicesc

Ţine-ţi mintea in iad şi nu deznădăjdui

<<Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui>>.

Neînţeleasă grăire! Ce înseamnă a ţine mintea în iad? Nu înseamnă oare a-ţi închipui ceva asemănător cu picturile ieftine zugrăvite de închipuirea naivă a omului? În acest caz – nu. Părintele Siluan, ca şi altor mari Părinţi – de pildă Antonie cel Mare, Sisoe cel Mare, Macarie şi Pimen cei mari – li s-a dat în timpul vieţii să trăiască real starea chinurilor iadului. Drept urmare a repetării acestei stări ea se întipăreşte adânc în inima lor, astfel încât pot în chip voit să şi-o reînnoiască în suflet, să se întoarcă la ea printr-o mişcare lăuntrică a duhului. Iar ei recurgeau la această lucrare de fiecare dată când în sufletul lor se ivea vreo patimă, mai cu seamă cea mai adâncă şi mai subţire dintre ele – mândria.

Lupta cu mândria este ultima treaptă a luptei cu patimile. În prima perioadă nevoitorii se luptă cu patimile grosolane trupeşti, apoi cu iuţimea şi, în sfârşit, cu mândria. Ultima luptă este, fără îndoială, cea mai grea. Ştiind dintr-o lungă cercare că mândria duce la pierderea harului, nevoitorul, printr-o anume mişcare lăuntrică, se pogoară cu sufletul în iad, şi în focul iadului arde în sine toată lucrarea patimilor.

Stareţul observa că majoritatea oamenilor, apropiindu-se de acest hotar, se îngrozesc, din lipsă de bărbăţie, şi nu fac faţă. Iată de ce şi Marele Sisoe vorbea despre aceasta sub formă de întrebare: <<Cine poate purta gândul lui Antonie? Totuşi cunosc un om (era chiar el, Sisoe) care poate să-l poarte>>.

Stareţul Siluan lămurea că Sisoe avea în vedere gândul pe care Marele Antonie îl învăţase de la curelarul din Alexandria. Cuviosul Antonie se ruga ca Domnul să-i descopere măsura la care ajunsese. Şi îi fu vestit că la măsura Curelarului el nu ajunsese. Ajungând la Curelar, Cuviosul îl întreabă cum trăieşte, iar acela răspunde că o treime din câştig o dădea Bisericii, o treime săracilor, iar restul păstra pentru propriile nevoi. Antonie, care îşi lepădase toate avuţiile şi trăia în pustie într-o mai mare sărăcie decât Curelarul nu se uimi de o asemenea lucrare. Nu în aceasta îl întrecea. Atunci îi spuse Curelarului: <<Domnul m-a trimis la tine să aflu cum vieţuieşti>>. Smeritul Curelar îl cinstea pe Antonie şi, înfricoşându-se de un astfel de cuvânt, îi spuse: <<Nimica fac, doar lucrez, mă uit la trecători şi gândesc: Toţi se vor mântui, eu unul voi pieri>>.

Antonie fusese trimis de Dumnezeu să înveţe de la Curelar. Antonie care fusese pregătit spre a înţelege drept acel cuvânt printr-o îndelungă şi deosebită nevoinţă, de care întreg Eghipetul se uimea, din darul lui Dumnezeu a simţit puterea gândului Curelarului şi a înţeles cu adevărat că la măsura lui nu ajunsese. Întorcându-se în pustie, a început să se înveţe acea lucrare.

Marelui Antonie, întemeietorul monahismului răsăritean, îi fusese dat, împreună cu înţelegerea, şi puterea de a purta gândul. El îi învaţă acea lucrare şi pe sihaştrii în stare a primi nu lapte, ci hrană tare. De la el au învăţat-o şi alţi mari Părinţi ai pustiei, şi au trecut-o drept moştenire, drept comoară nepreţuită veacurilor următoare. Acceaşi lucrare îmbracă la fiecare o altă expresie; astfel, Pimen cel Mare spunea ucenicilor: <<Credeţi-mă, fiilor, unde satana este, acolo şi eu voi fi>>; dar, în esenţă, ea revine la aceeaşi.

Fericitul Stareţ Siluan spunea că mulţi nevoitori apropiindu-se de această stare, de neapărată trebuinţă pentru curăţirea de patimi, deznădăjduiesc, şi de aceea nu pot merge mai departe. Dar cel ce ştie că <<Domnul mult ne iubeşte>>, se slobozeşte de lucrarea pierzătoare a ultimei deznădejdi şi pricepe cum înţelept să stea la hotarul ei, astfel încât şi arde în sine, prin puterea flăcării iadului, toată patima, fără ca în acelaşi timp să cadă pradă deznădejdii.

Povestirea Stareţului este simplă, precum simplu a fost şi cuvântul curelarului din Alexandria, precum simplu vorbea şi Cuviosul Sisoe cel Mare sau Cuviosul Pimen, sau ceilalţi Părinţi; puterea cuvântului însă şi adâncul tainei acelei lucrări rămân necunoscute tot celui ce nu a cercat, asemenea lor, muncile iadului pe de-o parte, şi marile daruri ale harului, pe de alta.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre războiul duhovnicesc

Lupta duhovnicească

Lupta noastră se duce în fiecare zi şi în fiecare ceas.

  • Dacă faci reproşuri fratelui tău sau îl judeci sau îl întristezi, ţi-ai pierdut pacea.
  • Dacă ai căzut în slava deşartă sau te înalţi deasupra fratelui, ai pierdut harul.
  • Dacă-ţi vine un gând desfrânat şi nu-l depărtezi îndată, sufletul tău pierde iubirea lui Dumnezeu şi îndrăzneala la rugaciune.
  • Dacă iubeşti puterea sau banii, nu vei cunoaşte niciodată iubirea lui Dumnezeu.
  • Dacă împlineşti voia proprie eşti biruit de vrajmaşul şi urâtul intră în sufletul tău.
  • Daca urăşti pe fratele tău, înseamnă că ai căzut din Dumnezeu şi un duh rău a pus stăpânire pe tine.
  • Daca faci bine fratelui, atunci vei afla odihna conştiinţei.
  • Dacă-ţi tai voia proprie, vei izgoni pe vrajmaşi şi vei dobândi pace în sufletul tău.
  • Dacă ierţi fratelui tău ocările şi iubeşti pe vrăjmaşi, atunci dobândeşti iertarea păcatelor tale şi Domnul iţi va da să cunoşti iubirea Duhului Sfânt.

Iar când te smereşti întru totul, atunci afli odihna desăvârşită în Dumnezeu.

Scrie un comentariu

Din categoria Despre războiul duhovnicesc