Robia este una singură – robia păcatului

<<Doamne, oamenii au uitat de Tine, Făcătorul lor, şi îşi caută slobozenia, neînţelegând că Tu eşti milostiv şi iubeşti pe păcătoşii ce se pocăiesc, şi le dai harul Duhului Tău cel Sfânt>>.

Rugându-se Dumnezeului celui atoatecunoscător Stareţul nu grăieşte multe cuvinte şi nu îşi lămureşte gândurile. <<Oamenii îşi caută slobozenia>>, adică în afara lui Dumnezeu, în afara adevăratei vieţi, acolo unde ea nu este şi nu poate fi, unde este <<întunericul cel mai din afară>>, căci slobozenia nu este decât acolo unde nu este moarte, unde este adevărata vecinica fiinţare, adică în Dumnezeu.

<<Tu eşti milostiv, şi le dai harul Sfântului Duh>>. Dumnezeu dă darul Sfântului Duh, iar atunci omul devine slobod. <<Unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia>> (2 Cor. 3: 17). <<Tot cel ce săvârşeşte păcatul, rob este păcatului. Şi robul nu rămâne în casă în veac. Deci de va slobozi pre voi Fiul, cu adevărat slobozi veţi fi>> (Io. 8: 34-36).

În rugăciunea născută din har, cunoaşterea fiinţială – sau din cercare, aşa cum spunea Stareţul – a slobozeniei omului este cât se poate de adâncă. El din tot sufletul recunoştea că adevărata robie este una singură – robia păcatului; că adevărata libertate este una singură – învierea în Dumnezeu.

Câtă vreme omul nu şi-a dobândit cea întru Hristos înviere, totul în el va rămâne scâlciat de frica morţii şi, prin urmare, de robia păcatului. Iar dintre cei scâlciaţi, ce nu au cunoscut încă harul învierii, vor scăpa doar acei despre care s-a spus: <<Fericiţi cei ce nu au văzut, dar au crezut>>.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Smerenia atrage Harul lui Dumnezeu

Domnul Se bucură de sufletul ce se pocăieşte întru smerenie şi îi dă harul Duhului Sfânt. Ştiu cum un frate sub ascultare a primit pe Duhul Sfânt după şase luni de mănăstire; alţii L-au primit după zece ani, iar alţii au trăit patruzeci de ani şi chiar mai mult, înainte de a cunoaşte harul. Dar nimeni n-a putut ţine acest har, pentru că nu suntem smeriţi.

Cuviosul Serafim [din Sarov] avea douăzeci şi şapte de ani când a văzut pe Domnul; şi sufletul său l-a îndrăgit într-atât pe Dumnezeu, că s-a schimbat cu totul de la dul­ceaţa Duhului Sfânt; mai târziu, înţelegând că acest har nu mai era cu el, s-a dus în pustie şi a stat vreme de trei ani pe o stâncă rugându-se: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt se avântă spre El; amintirea Lui îl atrage cu putere şi el uită lumea, iar când îşi aduce din nou aminte de lume, doreşte fierbinte acelaşi har pentru toţi şi se roagă pentru  întreaga lume. Duhul Sfânt însuşi îl atrage să se roage ca toţi oamenii să se pocăiască şi să cunoască pe Dumnezeu,  cât de milostiv este.

Să ne smerim, fraţilor, şi Domnul ne va iubi. Că Domnul ne iubeşte, o ştim după harul pe care Domnul îl dă sufletului. Când harul e în suflet, fie şi numai puţin, atunci  sufletul iubeşte pe Domnul şi pe aproapele şi are pace în- tru sine. Dar este o iubire încă şi mai mare, şi atunci sufletul uită lumea întreagă.

Fericit cel ce nu pierde harul lui Dumnezeu, ci se înal­ţă din putere în putere. Eu însă am pierdut harul, dar Dom­nul a avut multă milă de mine şi, mi-a dat să gust un har încă şi mai mare, după singură milostivirea Sa.

Neputincios este sufletul! Lipsiţi de harul dumnezeiesc,  suntem asemenea dobitoacelor, dar prin har, omul e mare la Dumnezeu.

Oamenii pun mare preţ pe ştiinţele pământeşti sau pe cunoştinţa împăraţilor pământeşti şi se bucură dacă sunt împreună cu ei, dar lucrul cu adevărat mare e a cunoaşte pe Domnul şi voia Sa.

Din toate puterile voastre, fraţilor, smeriţi sufletele voas­tre, ca Domnul să le iubească şi să le dea mila Sa. Dar el nu va rămâne în noi dacă nu-i vom iubi pe vrăjmaşi.

Prin Duhul Sfânt sufletul meu a cunoscut pe Domnul şi de aceea îmi este uşor şi plăcut să mă gândesc Ia El şi la lucrurile lui Dumnezeu; dar fără Duhul Sfânt sufletul e mort, chiar dacă ar avea toată ştiinţa lumii.

Dacă oamenii ar şti că există o ştiinţă duhovnicească, ar lepăda toate ştiinţele şi tehnicile lor, şi ar vedea numai pe Domnul. Frumuseţea Lui înrobeşte sufletul şi acesta este atras spre El, doreşte să fie veşnic împreună cu El şi nu mai vrea nimic altceva. El se uită la toate împărăţiile pă­mântului ca la nişte nori care trec pe cer.

Domnul a zis: „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine” şi: „voi în Mine şi Eu în voi” [In 14, 20]. Sufletul nostru simte că Domnul este în noi, şi de aceea nu-L poate uita nici măcar un minut.

Ce milă! Domnul vrea ca noi să fim în El şi în Tatăl.

Dar ce am făcut pentru Tine, Doamne, sau cu ce Ţi-am plăcut, ca Tu să vrei să fii în noi şi noi să fim întru Tine? Prin păcatele noastre noi te-am ţintuit pe cruce şi Tu vrei ca noi să fim cu Tine? Cât de mare e mila Ta, şi eu o văd revărsându-se peste mine. Sunt vrednic de iad şi de toate chinurile, dar Tu mi-ai dat harul Duhului Sfânt.

Iar dacă Tu mi-ai dat mie, păcătosului, să Te cunosc prin Duhul Sfânt, atunci Te rog, Doamne, dă tuturor no­roadelor să Te cunoască pe Tine.

Sufletul se odihneşte numai în Duhul Sfânt

În fiecare zi, hrănim trupul nostru şi respirăm aer ca el să trăiască. Dar pentru suflet avem nevoie de Domnul şi de harul Duhului Sfânt, fără de care sufletul moare. Aşa cum soarele încălzeşte şi învie florile câmpului şi ele se întorc spre el, aşa şi sufletul care iubeşte pe Domnul este atras spre El şi-şi găseşte fericirea în El, şi în marea lui bucurie vrea ca în toţi oamenii să fie aceeaşi fericire. Domnul ne-a făcut ca să locuim veşnic în cer împreună cu El în iubire.

Slavă Domnului şi milostiviriiSale! El ne-a iubit atât de mult, încât ne-a dat pe Duhul Sfânt, care ne învaţă tot binele şi ne dă puterea de a birui păcatul. După mulţimea milostiviriiSale, Domnul ne dă harul şi noi trebuie să-l păstrăm cu tărie ca să nu-l pierdem, fiindcă fără har omul e orb duhovniceşte. Orb este cel ce adună comori în această lume: aceasta înseamnă că sufletul lui nu cunoaşte pe Duhul Sfânt, nu ştie cât e de dulce şi de aceea e înrobit pământului.

Dar cine a cunoscut dulceaţa Duhului Sfânt, acela ştie că ea întrece neasemănat toate şi nu mai poate fi înrobit de nimic pe pământ. E înrobit numai de iubirea Domnului, îşi găseşte odihna în Dumnezeu şi se bucură şi plânge pentru oameni, că nu au cunoscut toţi pe Domnul şi îi este milă de ei.

Când sufletul este în Duhul Sfânt, el este plin şi nu mai tânjeşte după cele cereşti, pentru că Împărăţia cerurilor este înlăuntrul nostru [Lc 17,21], fiindcă Domnul a venit şi s-a sălăşluit în noi [In 14,23]. Dar dacă sufletul pierde harul, atunci tânjeşte după cele cereşti şi cu lacrimi Îl caută pe Domnul.