Arhive pe categorii: Despre Har

„Dă-mi mie smeritul Duh Sfânt”

Când harul se împuţinează în suflet, atunci el cere ia­răşi de la Domnul mila pe care a cunoscut-o. Atunci su­fletul se frământă pentru că îl chinuie gândurile rele şi caută ocrotire la Domnul, Ziditorul său, şi-L roagă să-i dea duh smerit, ca harul să nu mai părăsească sufletul, ci să-i dea puterea de-a iubi neîncetat pe Tatăl său Cel Ceresc.

Domnul îşi retrage adeseori harul Lui de la suflet şi  prin aceasta povăţuieşte cu milostivire şi înţelepciune sufletul, pentru care în mari chinuri şi-a întins braţele pe  cruce, ca el să fie smerit. El lasă sufletul să-şi arate alegerea liberă în lupta cu vrăjmaşii noştri, dar prin el însuşi  sufletul e lipsit de putere pentru a-i birui şi, de aceea, sufletul meu e trist şi tânjeşte după Domnul şi îl caută cu lacrimi.

Doamne, Tu vezi cât de neputincios e sufletul meu fără harul Tău, şi că nu are nicăieri odihnă. Tu, dulceaţa noas­tră, Tatăl nostru Cel Ceresc, dă-ne puterea de a Te iubi, dă-ne frica Ta sfântă, aşa cum tremură şi Te iubesc heru­vimii.

Tu, Lumina noastră, luminează sufletul ca el să Te iu­bească nesăturat. Tu retragi harul Tău de la mine, pentru că sufletul meu nu rămâne totdeauna în smerenie, dar Tu vezi cât sunt de trist şi cum Te rog: „Dă-mi mie smeritul Duh Sfânt”.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Un comentariu

Din categoria Despre Har

„Milostiv este Domnul!”

Iată o cale scurtă şi uşoară spre mântuire: Fii ascultător, înfrânat, nu osândi, păzeşte-ţi mintea şi inima de gândurile cele rele şi gândeşte că toţi oamenii sunt buni şi Domnul îi iubeşte. Pentru acest gând smerit, harul Duhului Sfânt va via întru tine şi vei zice: „Milostiv este Domnul!”

Dar dacă osândeşti, murmuri şi-ţi place să-ţi faci voia, atunci chiar dacă te rogi mult, sufletul tău sărăceşte şi spui: „Domnul m-a uitat”. Dar nu Domnul te-a uitat pe tine, ci tu ai uitat că trebuie să te smereşti, şi pentru aceas­ta harul lui Dumnezeu nu viază în sufletul tău; el intră în­să cu uşurinţă în sufletul smerit şi îi dă pacea şi odihna în Dumnezeu. Maica Domnului a fost mai smerită decât toţi şi de aceea o preamăresc cerul şi pământul; şi oricine se smereşte va fi preamărit de Dumnezeu şi va vedea slava Domnului.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Har

Neputința omenească

Starețul spune:

O, Duhule Sfinte… Tu mi-ai descoperit o neajunsă taină.

Iar dacă ar fi să-i spunem:

Descoperă-ne dară această taina pe care Duhul Sfânt ți-a dat să o cunoști,

ar urma un răspuns nu așa cum îl căutam. El spune:

Duhul Sfânt nevăzut dă sufletului cunoaștere.

El mi-au dat a cunoaște pe Domnul – pe Ziditorul meu. El mi-au dat a cunoaște cât de mult ne iubește Domnul… A lămuri aceasta este cu neputință…

Iată cât de sărac este Starețul din punct de vedere dialectic. Totuși ar fi o greșeală a gândi că aceasta este urmarea lipsei sale de cultură. Însă chiar și omul deosebit de înzestrat intelectual și capabil de o gândire raționalistă va rămâne la fel de tăcut când se va atinge de ființarea  despre care vorbește Starețul. Acolo nu poate fi vorba de «bogăția» gândului și a conceptelor theologice. Cuvântul omenesc nu este în putere a înfățișa viața către care suntem chemați, pe care o dăruiește Dumnezeu. Până și Însuși Domnul S-a ferit de a o înfățișa în cuvânt, zicând:

Dară când va veni Acela, Duhul Adevărului, povățui-va pre voi întru tot adevărul… Și într-acea zi nu Mă veți întreba nimic (Io. 16: 13;23)

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

3 comentarii

Din categoria Despre Har

Dulceața harului

Un fiu de împărat a plecat departe la vânătoare şi, pierzându-se în codrul des, nu s-a mai putut întoarce la palatul său. Multe lacrimi a vărsat căutând calea, dar nu a găsit-o. Pierdut în codrul sălbatic, el tânjea după împăra­tul, tatăl lui, şi după împărăteasa, maica lui, după fraţii şi surorile lui. Cum să trăiască el, fiul de împărat, într-un co­dru sălbatic şi des? Hohotea cu amar, gândindu-se la viaţa sa de altădată în palatul tatălui său şi suspina cu putere după mama sa.

Aşa, şi mai mult încă, se întristează şi tânjeşte sufletul atunci când pierde harul.

Când preafrumosul Iosif a fost vândut rob egiptenilor de fraţii săi într-o ţară străină îndepărtată, el plângea ne­mângâiat după tatăl său; şi când a văzut mormântul Rahilei, mama lui, a hohotit cu amar şi a zis: „Mama mea, vezi oare că sunt dus în robie într-o ţară îndepărtată?”

Aşa, şi mai mult încă, se chinuie şi tânjeşte sufletul care a pierdut harul Duhului Sfânt şi a fost dus în robie de gândurile cele rele.

Dar cine nu cunoaşte harul, acela nici nu-l caută. Şi aşa, lumea s-a alipit de pământ şi oamenii nu ştiu că nimic de pe pământ nu poate înlocui dulceaţa Duhului Sfânt.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Har

Domnul iubește sufletul care păzește curația

Domnul a chemat la pocăinţă un suflet păcătos, şi acest suflet s-a întors spre Domnul, şi El l-a primit cu milostivire şi i S-a arătat lui. Domnul e foarte milostiv, sme­rit şi blând. După mulţimea bunătăţii Lui, El nu şi-a adus aminte de păcatele sufletului, şi sufletul L-a iubit până la capăt şi se avântă spre El cum zboară pasărea din colivia ei strâmtă spre tufişurile înverzite.

Sufletul acestui om a cunoscut pe Dumnezeu, un Dum­nezeu milostiv, mărinimos şi dulce, şi L-a iubit până la sfârşit şi după mulţimea dogorii iubirii e atras nesăturat spre El, pentru că harul Domnului e nesfârşit de dulce şi el încălzeşte mintea, inima şi tot trupul neputincios.

Şi dintr-o dată sufletul pierde acest har al Domnului; şi atunci el se gândeşte: „Trebuie să fi întristat pe Stăpânul. Voi cere mila Lui, poate îmi va da din nou acest har, pen­tru că sufletul meu nu mai doreşte nimic din această lume decât pe Domnul”. Iubirea Domnului e atât de arzătoare încât o dată ce a gustat-o, sufletul nu mai doreşte nimic altceva, şi dacă o pierde sau dacă harul slăbeşte, ce fel de rugăciuni nu va înălţa atunci sufletul către Dumnezeu do­rind să afle din nou harul Lui. Astfel, Cuviosul Serafim din Sarov a stat în genunchi pe o stâncă, zi şi noapte, vreme de trei ani de zile, rugând pe Dumnezeu să aibă milă de el, păcătosul, pentru că sufletul lui cunoscuse pe Domnul şi gustase harul Lui şi L-a iubit până la sfârşit.

Sufletul care a cunoscut pe Domnul e atras spre El de iubire, şi dogoarea acestei iubiri nu-i îngăduie să-L uite nici ziua, nici noaptea, nici măcar pentru o singură secun­dă. Iar dacă noi iubim atât de puţin pe Domnul şi sufletul nostru năzuieşte atât de arzător spre El, atunci cine va descrie plinătatea iubirii Maicii Domnului pentru Fiul şi Dumnezeul ei? „Spune-ne, Preacurată, cum îl iubeai pe Fiul şi Domnul Tău şi care au fost rugăciunile Tale când Fiul Tău s-a înăl­ţat la cer?

Nu putem înţelege aceasta.

Domnul iubeşte sufletul fericit care păzeşte curăţia su­fletească şi trupească şi-i dă harul Duhului Sfânt, şi acest har leagă sufletul să iubească pe Dumnezeu atât, încât din pricina dulceţei Duhului Sfânt el nu se mai poate rupe de Dumnezeu şi nesăturat năzuieşte spre El, pentru că iubi­rea lui Dumnezeu nu are sfârşit; deşi cunosc un om pe care Domnul Cel Milostiv l-a cercetat cu harul Său şi, dacă l-ar fi întrebat pe el Domnul: „Vrei să-ţi dau un har mai mare?”, sufletul care e neputincios în trup ar fi spus: „Doamne, Tu vezi că dacă e mai mare, nu-l sufăr şi mor!”. Omul nu poate să poarte plinătatea harului; aşa pe Tabor, ucenicii lui Hristos au căzut cu faţa la pământ din pricina slavei Domnului.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

 

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Har

„Una este a crede în Dumnezeu, și alta a cunoaște pe Dumnezeu”

Dumnezeu nu zavistuiește. Dumnezeu nu este iubitor de sine și nu este iubitor de cinstire. El Însuși smerit și răbdător caută pe fiecare om în toate căile sale, drept pentru care oricine poate într-o măsură mai mică sau mai mare a cunoaște pe Dumnezeu, nu numai în Biserică, ci și în afara ei, cu toate că desăvârșita cunoaștere a lui Dumnezeu fără Hristos sau în afara lui Hristos este cu neputință (Mt. 11: 27).

În afara lui Hristos nici o experiență duhovnicească (mistică) nu dă omului să cunoască Dumnezeiasca Ființă ca fiind Una, neajunsă, absoluta Obiectivitate în Trei Subiecte, neajunse, absolute – cu alte cuvinte, ca Treime de-o-fiiere și nedespărțită. În Hristos însă această descoperire, această cunoaștere se face lumina vecinicei vieți ce se revarsă asupra tuturor manifestărilor ființării omenești.

În scrierile Starețului Siluan se poate vedea limpede că el trăia fără nici o contradicție Un Dumnezeu în Trei Persoane. În rugăciunile sale folosește unul și același nume – Tată, Domn, Stăpân, Împărat, Ziditor, Mântuitor ș.a. – fie aparte, pentru fiecare Persoană a Sfintei Treimi, fie pentru Unimea celor Trei Persoane.

Potrivit mărturiei neclătite a Starețului, Dumnezeirea lui Iisus Hristos se cunoaște în Duhul Sfânt. Cel ce a cunoscut astfel Dumnezeirea lui Hristos prin cercare duhovnicească zărește în El contopita unime a celor două firi și a celor două voiri. Tot așa, în Duhul Sfânt, prin cercare duhovicească se cunoaște firea nezidită a Dumnezeieștii lumini și celelalte dogme ale credinței noastre. Însă aci neapărat trebuie spus că acea conștiință dogmatică ce vine prin cercarea harului se deosebește calitativ de conștiința dogmatică – asemănătoare ei în cele din afară – care este urmarea fie a «credinței din auz», fie a învățăturii academice, fie a unei convingeri filosofice, fiind o reprezentare mentală abstractă.

«Una este a crede în Dumnezeu, și alta a cunoaște pe Dumnezeu», zice Starețul.

Reprezentările mentale abstracte pot corespunde cu adevărul vieții, dar și în acest caz, străine fiind unei adevărate cercetări a harului, ele nu sunt acea cunoaștere de Dumnezeu care, în esența sa, este viața vecinică (Io. 17: 3). Totuși și ele sunt prețioase, căci în orice clipă pot sluji omului în planul adevăratei vieți duhovnicești.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

5 comentarii

Din categoria Despre Har

Numai prin Duhul Sfânt se ajunge la Adevărata cunoaştere

Stareţul scria:

Nimenea poate cunoaşte de la sine ce este dragostea lui Dumnezeu, dacă nu-l învaţă Duhul Sfânt; dar în Biserica noastră dragostea lui Dumnezeu este cunoscută în Duhul Sfânt, şi de aceea vorbim despre ea.

Domnul este bun şi milostiv, dară noi a grăi despre iubirea Sa nimic am putea în afara Scripturii, de nu ne-ar fi învăţat Duhul Sfânt.

Noi nu putem judeca decât în măsura în care am cunoscut harul Sfântului Duh…

Sfinţii grăiesc despre ceea ce cu adevărat au văzut şi cunosc. Ei nu vorbesc despre ceea ce nu au văzut… (vezi Col. 2:18).

Sfinţii nimic nu grăiesc din mintea lor.

De-Dumnezeu-insuflata Scriptură este un cuvânt cât se poate de credincios (2 Pt. 1:19), folositor pentru învăţătura şi îndrumarea către buna înfăptuire plăcută lui Dumnezeu (2 Tim. 3:16-17), însă cunoaşterea de Dumnezeu culeasă dintr-însa nu poate atinge căutata desăvârşire de nu ne va învăţa şi Însuşi Domnul prin Duhul Sfânt.

Cu toată adevărata sa smerenie şi blândeţe, Stareţul zicea, cu o anume încredinţare şi neclătită lăuntrică întemeiere, că omul cu mintea sa nu poate ajunge la cele dumnezeieşti, care nu sunt cunoscute «decât în Duhul Sfânt»; de-aceea nici la Sfânta Scriptură, «scrisă în Duhul Sfânt», nu se poate ajunge prin mijlocirea cercetării şfiinţifice, ce ajunge doar la unele laturi exterioare şi amănunte, dar nicidecum la esenţă.

Câtă vreme omului nu-i va fi dat de sus «să înţeleagă Scripturile» şi «să cunoască tainele Împărăţiei lui Dumnezeu», câtă vreme nu se va fi smerit printr-o lungă luptă cu patimile şi nu va fi cunoscut prin cercare învierea sufletului său, şi toate cele ce se află în această tainică şi măreaţă cale, neapărat va trebui să se ţină cu tărie de predania şi de învăţătura Bisericii, şi să nu îndrăznească a învăţa de la sine, oricât ar el de învăţat «omeneşte», căci până şi cele mai strălucite scorniri omeneşti, de departe nu ajung la adevărata viaţă a Duhului.

Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, într-o anume măsură trăieşte în fiecare om, şi cu atât mai mult în creştini, dar nu se cuvine a exagera această mică experienţă a harului şi cu îndrăzneală a se întemeia pe ea.

Duhul Sfânt, pururea şi cu adevărat petrecând în Biserică, răbdător şi blând caută şi aşteaptă fiecare suflet, dar însuşi omul nu Îi dă slobozenia de a lucra în sine şi, drept urmare, rămâne în afara Luminii şi a cunoaşterii tainelor duhovniceştii vieţi.

Prea adesea se întâmplă ca omul, după o oarecare cercare a harului, nu revine la el, ci îl pierde; iar viaţa sa religioasă se concentrează în minte, ca înţelegere abstractă. Rămânând într-o astfel de stare, adesea el se socoteşte ca unul ce deţine cunoaştere duhovnicească, nepricepând că o asemenea înţelegere abstractă, chiar de purcede de la o oarecare  cercare a harului, este propria-i deformare a cuvântului lui Dumnezeu, iar Sfânta Scriptură, în esenţa, îi rămâne o carte pecetluită cu şapte peceţi (Apoc. 5: 1).

Sfânta Scriptură este cuvântul pe care «l-au grăit sfinţi oameni ai lui Dumnezeu, purtându-se de Duhul Sfânt» (2 Pt. 1: 21). Dar cele grăite de Sfinţi nu sunt ceva total neatârnat de nivelul intelectual şi starea duhovnicească a celor cărora le grăiesc; nu, acelea au fost cuvinte vii, către persoane concrete, şi deci neapărat va greşi interpretarea ştiinţifică (istorică, arheologică, filologică ş.a.m.d) a Scripturii.

În toată Sfânta Scriptură se ascunde statornicitul ultim ţel, însă către acest unic şi neschimbat ţel, Sfintii Proroci, apostolii şi ceilalţi Dascăli ai Bisericii povăţuiau pe acei oameni care-i înconjurau, pogorându-se la nivelul şi înţelegerea lor.

Cât se poate de strălucită în această privinţă este pilda Sfântului Apostol Pavel care, bineînţeles, niciodată îndepărtându-se de la cea una a sa vedere a lui Dumnezeu şi de la cunoaşterea Lui, totuşi se făcea «tuturor toate, ca oricum pre vreunii să mântuiască» (vezi 1 Cor. 9: 19-22). Cu alte cuvinte, Pavel cu fiecare vorbea felurit; şi dacă vom cerceta Epistolele sale numai cu o analiză ştiinţifică, esenţa «sistemului său theologic» negreşit va rămâne de neînţeles.

Stareţul mult cinstea ştiinţa theologică şi pe cei ce se îndeletniceau cu ea, dar atribuia rolul ei pozitiv şi meritul ei numai condiţiilor istorice ale vieţii Bisericii, şi nicicum adevăratei vecinice vieţi a Duhului.

Cuvântul omenesc poartă în sine o oarecare nestatornicie şi lipsă de precizie neocolit. Şi această trăsătură a sa rămâne până şi în Sfânta Scriptură, astfel ca numai în anumite limite este cu putinţă a exprima adevărul dumnezeiesc în cuvântul omenesc. Aceasta nu înseamnă că se înjoseşte cuvântul dumnezeiesc până la nivelul relativismului omenesc. Nu. Gândul Stareţului se întemeia pe faptul că dobândirea Cuvântului lui Dumnezeu se face pe căile împlinirii poruncilor lui Hristos, iar nu pe căile cercetării ştiinţifice. Tot astfel învaţă Însuşi Hristos:

Şi se mirau Iudeii, zicând: Cum acesta carte ştie, fără a fi învăţat? Răspuns-au lui Iisus şi au zis: A Mea învăţătură nu este a Mea, ci a Celuia ce au trimis pre Mine. De voieşte cineva voia Lui a face, cunoaşte-va pentru învăţătura ceasta, oare de la Dumnezeu este, sau Eu de la Mine grăiesc (Io. 7: 15-17).

Domnul a adunat întreaga Sfântă Scriptură într-un cuvânt scurt: iubiţi pe Dumnezeu şi pe aproapele (vezi Mt. 22: 40). Însă cuvântul lui Hristos – iubire – va rămâne întru toţi vecii o taină pentru toţi filologii. Cuvântul acesta este numele lui Dumnezeu Însuşi, iar înţelesul său adevărat se descoperă nu astfel decât numai prin lucrarea lui Dumnezeu Însuşi.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Har

„O, Duhule Sfinte, drag eşti Tu sufletului!”

N-am adus în mănăstire decât păcatele mele şi nu ştiu de ce Domnul mi-a dăruit, pe când eram încă tânăr înce­pător, atât de mult har al Sfântului Duh, că sufletul şi tru­pul meu erau pline de har, şi harul era ca la mucenici, şi trupul meu dorea să sufere pentru Hristos.

Nu cerusem de la Domnul pe Duhul Sfânt: nici nu şti­am că este Duh Sfânt, cum vine şi ce lucrează El în suflet, dar acum scriu cu bucurie despre aceasta.

O, Duhule Sfinte, drag eşti Tu sufletului! Nu e cu putinţă să Te descriu, dar sufletul cunoaşte venirea Ta şi Tu dai pace minţii şi dulceaţă inimii.

Domnul spune: „învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” [Mt 11, 19]. Aceasta o spune Domnul despre Duhul Sfânt: căci numai în Duhul Sfânt îşi găseşte sufletul odihna desă­vârşită.

Fericiţi suntem noi, creştinii ortodocşi, pentru că mult ne iubeşte Domnul şi ne dă harul Duhului Sfânt şi în Du­hul Sfânt ne dă să vedem slava Lui. Dar ca să păstrăm ha­rul, trebuie să iubim pe vrăjmaşi şi să mulţumim lui Dum­nezeu pentru toate întristările.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Un comentariu

Din categoria Despre Har

„Lipsit de har, omul nu e decât pământ pă­cătos”

Păstraţi harul lui Dumnezeu: cu el viaţa e uşoară, totul se lucrează bine, după Dumnezeu, totul e plin de dragoste şi bucurie, sufletul are odihnă în Dumnezeu şi merge ca printr-o grădină minunată în care trăieşte Domnul şi Mai­ca Domnului. Lipsit de har, omul nu e decât pământ pă­cătos, dar cu harul lui Dumnezeu omul se aseamănă după minte îngerilor. Îngerii slujesc lui Dumnezeu şi îl iubesc prin mintea lor; tot aşa şi omul e după minte ca un înger.

Fericiţi cei care ziua şi noaptea se îngrijesc să placă Domnului ca să se facă vrednici de iubirea Lui; ei cunosc prin experienţă şi simt harul Duhului Sfânt.

Harul nu vine aşa încât sufletul să nu-l cunoască şi, când pierde harul, sufletul tânjeşte cu putere după el şi-l caută cu lacrimi. Dacă nişte părinţi şi-ar pierde copilul preaiubit, cum l-ar mai căuta peste tot ca să-1 găsească! Dar sufletul care iubeşte pe Dumnezeu îl caută pe Domnul cu mult mai multă nelinişte şi putere, aşa încât nu-şi poa­te aduce aminte nici de părinţi, nici de cei dragi.

Slavă Domnului că ne dă să înţelegem venirea harului şi ne învaţă să cunoaştem pentru ce vine harul şi pentru ce se pierde.Sufletul celui ce păzeşte toate poruncile va simţi întotdeauna harul, chiar dacă e puţin. Dar el se pierde uşor pentru slava deşartă, pentru un singur gând de mân­drie. Putem să postim mult, să ne rugăm mult, să facem mult bine, dar dacă pentru aceasta vom cădea în slavă de­şartă, vom fi asemenea unui chimval care răsună, dar înă­untru e gol [Co 13, 1]. Slava deşartă face sufletul gol pe dinăuntru şi e nevoie de multă experienţă şi de o îndelun­gată luptă pentru a o birui. În mănăstire am cunoscut din experienţă şi din Scripturi vătămarea slavei deşarte, şi acum, ziua şi noaptea, cer de la Domnul smerenia lui Hristos. Aceasta e o ştiinţă mare şi neîncetată.

Războiul nostru e şi crud, şi greu, şi totodată simplu. Dacă sufletul iubeşte smerenia, el sfărâmă toate cursele vrăjmaşilor noştri şi ia toate întăriturile lor.Îîn lupta noas­tră duhovnicească trebuie să ne uităm de asemenea cu gri­jă să nu ne lipsească muniţiile şi proviziile. Muniţiile sunt această smerenie a noastră, iar proviziile sunt harul dum­nezeiesc; dacă le pierdem, duşmanii ne biruiesc.

Războiul e crâncen, dar numai pentru cei mândri: pen­tru cei smeriţi, dimpotrivă, el este uşor, pentru că ei îl iu­besc pe Domnul, iar El le dă o armă puternică: harul Du­hului Sfânt, de care vrăjmaşii noştri se tem, fiindcă îi arde cu focul lui.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001)

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Har

„Duhul este osârduitor, dar trupul neputincios”

Nu-mi mai aduc aminte unde anume se povesteşte despre un om cucernic care toată viaţa a cerut Domnului să-i dea o moarte mucenicească; şi când s-a apropiat ceasul morţii sale paşnice a spus cu durere: <<Domnul nu mi-a ascultat rugăciunea>>. Dar de abia a rostit aceste cuvinte, că a şi primit încunoştinţarea că toată viaţa sa fusese mucenicească şi primită ca mucenicie.

Stareţul spunea că harul primit la început fusese <<ca şi cel al mucenicilor>>, astfel încât se şi gândea că poate Domnul îi rânduise o moarte mucenicească; dar, asemenea acelui om cucernic, el s-a săvârşit în pace. Stareţul a fost în cea mai înaltă măsură cu trezvie întru toate. Nu s-a dat visării în privinţa desăvârşirii; cunoscând însă desăvârşita iubire a lui Hristos, toată viaţa s-a nevoit cu tărie spre a o dobândi. Mai mult decât oricine ştia că <<duhul este osârduitor, dar trupul neputincios>>, drept care zicea că uneori vedem în oameni dorinţa de a suferi pentru Hristos, dar, fără har, până şi în trup, omul nu poate purta chinurile. Pentru aceea nu trebuie să îndrăznim a dori o astfel de nevoinţă; dar dacă Domnul cheamă, trebuie să-I cerem ajutorul, iar El va ajuta.

Stareţul nu căuta mucenicia, deşi cunoscuse harul <<mucenicesc>>. În schimb, viaţa sa fusese cu adevărat mucenicească. S-ar putea spune şi mai mult. Mucenicul, uneori, pentru un scurt răstimp de bărbătească mărturisire, primeşte drept răsplată viaţa. Dar a se nevoi zeci de ani, precum Stareţul, şi zeci de ani a se ruga pentru lume precum se ruga el – <<a te ruga pentru oameni este a-ţi vărsa sângele>> –aceasta este mai presus decât o simplă mucenicie.

Calea creştinului este, în orice caz, mucenicie; iar cel ce o străbate cum se cuvine, greu se va hotărî să o propovăduiască. Sufletul lui este plin de dorirea de a-şi vedea fratele părtaş vecinicei lumini; suferinţele însă doreşte singur să le poarte, drept care mai întâi de toate va alerga către rugăciunea către lume.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Har