Athos, 25 Iulie, 1931(scrisori către D. Balfour)

73803Stareţ sau sfătuitor îţi va da Domnul când va fi nevoie, de aceasta să nu te îndoieşti, ci crezi „fără a deznădăjdui”.

Poate că va da Domnul curând Bisericii Sale un oarecare răgaz de la prigoanele ce au ajuns-o din afară, precum şi din lăuntru, de la păstori şi fraţi mincinoşi; atunci vom avea mai mult de unde alege. Te sfătuiesc ca în loc de Stareţ să-l iei pe Părintele Siluan, căruia i-am adăugat în scrisoarea mea răvaşul conţinând micul tău secret, şi care la rândul lui îţi trimite răspunsul împreună cu al meu. Este un om simplu şi cu puţină carte, însă cunoaşte viaţa duhovnicească, poate până în ultimele ei trepte care pot fi atinse pe Pământ. Şi este cu adevărat nerătăcit (ne-illumine). Eu însumi, din mila lui Dumnezeu, de multe ori l-am văzut atât de îmbelşugat luminat de har, că n-am avut destul duh să privesc la faţa lui. Este un om plin de duhul lui Hristos, de dragostea Dumnezeiască, şi care şi-a trecut viaţa într-aşa o luptă cu vrăjmaşul, şi într-aşa o nevoinţă pentru Dumnezeu pe care rar, foarte rar o poate ajunge cineva. Dacă şi numai cu rugăciunea sa – el te va ajuta mai mult decât oricare altul, cu zilnica sa priveghere asupra matale şi cu îndrumările sale. Destul deocamdată; mai târziu vom vedea ce ne va da Domnul.

„Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2013

Cuviosul Siluan Athonitul – Dascălul tainelor, cel cu cuvânt tămăduitor

Se săvârșesc anul acesta, pe 24 septembrie, trei sferturi de veac de la mutarea în Lumina cea nezidită a Cuviosului Siluan, această „floare nouă, suflând a Duhului dumnezeiască mireasmă”, care a înflorit din moștenirea Sfântului Munte, nevoidu-se în Mănăstirea Sfântului Mare-mucenic și Tămăduitor Panteleimon. În el, Hristos Dumnezeu-Omul a plinit gândul rugăciunii sale din tot ceasul: „Doamne, întoarce oamenii Tăi spre Tine, ca toți să cunoască iubirea Ta, și blândă Fața Ta în Duhul Sfânt să o vadă – ca toți de această vedere încă de pre pământ să se desfăteze, și văzându-Te cum ești, asemenea Ție să se facă”… Și ne-am gândit să pecetluim această prăznuire mai rotundă decât altele (deși în veșnicie toate sunt „acum”, și deopotrivă de însemnate), închinând câteva rânduri marelui Stareț atonit, despre care Părintele Gheorghi Florovski spunea că „face parte integrantă dintr-o lungă și cinstită tradiție… un nor de martori ai Tainelor Împărăției”.

siluan2Ne-am întâlnit de multe ori cu întrebarea: „Dar de ce-i atât de important acest Siluan? Ce are așa de ieșit din comun, de ce se pomenește atâta de el?”. E o nedumerire care l-a încercat până și pe vestitul teolog rus Vladimir Lossky. Însă răspunsul ni-l dă un al sfânt al Bisericii, care l-a cunoscut îndeaproape pe Stareț și s-a împărtășit din Duhul cel dătător-de-viață care sălășluia într-însul: sfântul episcop Nicolae Velimirovici. El rostea în 1952: „Să știți că Siluan e mai mare decât toți ceilalți în iubirea sa! Când îi citești pe toți ceilalți, o disperare te cuprinde, dar niciodată nu se întâmplă așa ceva cu ceea ce a scris Siluan! Cuvântul lui este tămăduitor”. S-ar cuveni amintit și că aceste aprecieri veneau după citirea unei scrisori a marelui dogmatist sârb, Cuviosul Iustin Popovici, în care acesta îl asemăna pe Starețul Siluan cu Sfântul Simeon Noul Cuvântător-de-Dumnezeu…

„Ce om! Noi ne veselim, iar el stă cu mintea la Judecata de Apoi”…

Starețul Siluan s-a născut în 1866, într-o familie de țărani din Rusia. Tatăl lui era un bărbat cu credință adâncă, despre care Cuviosul zicea mai târziu: „Iată, așa un stareț mi-aș dori să am: el niciodată nu se mânia, totdeauna era cumpătat și blând. O jumătate de an a așteptat vremea potrivită [pentru a vădi o greșeală], și ca să mă îndrepteze, și ca să nu mă tulbure”.

Încă din tinereți, inima i s-a aprins de dragostea pentru Dumnezeu și se ruga mult, cu lacrimi. Dar mai apoi această stare neobișnuită unui tânăr la părăsit și a început să caute îndulcirile vieții – prietenii cu cei de-o vârstă, să iasă cu fete, sa bea votcă, să cânte la acordeon… A săvârșit păcatele „obișnuite” în lume – dar deosebit la el a fost simțământul său de pocăință atât de adânc și de puternic, pentru care Dumnezeu l-a și chemat la acea viață neobișnuită, de „nevoință vrednică de cel mare dar”.

Odată, după ce petrecuse o vreme în necurăție, a ațipit. Atunci, în acea stare de somn ușor, a văzut un șarpe intrându-i pe gură; sărind din somn cuprins de-o mare scârbă, a auzit un glas neobișnuit, plin de duioșie și frumusețe (de care Starețul era adânc și neîndoielnic încredințat că era al Maicii Domnului), zicându-i: „Tu ai înghițit șarpele în somn și te-ai îngrețoșat; așa și mie, neplăcut îmi este a privi cele ce faci”. Înrâurirea asupra sa a fost cutremurătoare. Până la sfârșitul zilelor sale, Starețul spunea: „Acum văd câtă îndurare are Domnul și Maica Domnului pentru norod. Închipuiți-vă, Maica Domnului a venit din ceruri să mă povățuiască pe mine, tânărul căzut în păcate!”.

Atunci, „aflând cheia plângerii”, s-a trezit în el un mare simțământ al păcătoșeniei, în urma căruia i s-a schimbat atitudinea față de tot ce vedea în viață. Păstrând aceași credință vie și adâncă pocăință, merge să-și facă stagiul militar. În tot acest răstimp, el nu înceta să-L pomenească pe Dumnezeu. Pilduitor este un episod petrecut atunci într-o cârciumă moscovită, când un camarad îl întreabă de ce e mereu tăcut. „Mă gândesc că noi acum mâncăm, bem vodcă, ascultăm muzică și ne veselim, în timp ce la Athos acum săvârșesc priveghere și toată noaptea se vor ruga; așa că, la Judecata de Apoi, care dintre noi va da un răspuns mai vrednic?”. Celălalt a exclamat atunci: „Ce om! Noi ascultăm muzică și ne veselim, iar el stă cu mintea la Athos și la Judecata de Apoi”…

„Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Sfântului Duh”

În 1892, pregătindu-se să plece la mănăstire, „ca o oaie de Dumnezeu însetată”, îi cere Sfântului Ioan din Kronstadt rugăciunile „ca să nu mă țină lumea” – și într-adevăr, din acea clipă, „văpaia iadului a vuit neîncetat” până ce a ajuns în Sfântul Munte, la Russikon. Începea o nouă viață, de nevoință.

Ajuns aici, în acest „liman al mântuirii”, după ce și-a spovedit „cu tragere de inimă și cu multă frică” toate faptele vieții, s-a dat pe deplin bucuriei iertării păcatelor – și a pierdut încordarea în care viețuise până atunci. Mintea i-a fos supusă năvalei vrăjmașilor, cu precădere a duhului curviei, care îi aducea înainte tot felul de chipuri smintitoare. Atunci a descoperit, cu ajutorul duhovnicului, tainicul război nevăzut ce se poartă în duh și putința căderii prin gând. Această cădere l-a făcut pe Starețul Siluan să aibă trezvie întreaga  sa viață: „Gândurile, niciodată să nu le primești, ci de cum vin, îndată gonește-le”.

Tot atunci a descoperit rugăciunea cu mătăniile – strigătul necontenit „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-m!”. Această chemare a preasfântului Nume al lui Iisus îi îndulcea mult sufletul. Se ruga fierbinte și mult, cu sufletul împovărat, tânjind puternic către Singurul Mântuitor. Atunci s-a învrednicit a primi, ca un mare și rar dar de la Maica Domnului, pătrunderea rugăciunii în inimă, ce se rostea acolo de la sine, zi și noapte.

Însă odată cu urcarea pe treptele vieții duhovnicești, atotpizmașul diavol își întețește ispitele asupra nevoitorului, cu îngăduința lui Dumnezeu, spre întărirea acestuia întru cele ale Împărăției Sale „care în lăuntru este”. Deși Starețul dormea puțin și se ruga cu o încordare fără seamăn, năvalele și nălucirile drăcești nu mai conteneau. După o jumătate de an petrecută astfel, puterile au început să-i scadă și curajul ajunsese la istovire. Într-o zi a primit gândul drăcesc că Dumnezeu e de neînduplecat, după care a simțit o părăsire deplină, și sufletul i s-a afundat în întunericul iadului mai bine de un ceas.

Dar Acesta stătea și căuta la bărbăția luptei sale: în aceeași zi, în timpul Vecerniei, în dreapta ușilor împărătești, unde se afla icoana Mântuitorului, i s-a arătat Hristos cel Viu… „Domnul, în chip de neînțeles i s-a arătat, și întraga sa făptură, până și trupul însuși i s-a umplut de focul harului Sfântului Duh, acel foc pe care Domnul l-a pogorât pe pământ cu venirea Sa”. Atunci, precum spune imnograful, „belșug de viață ai luat, Siluane Preacuvioase, și asemenea icoanei Lui făcându-te, cea către Dumnezeu credință îți întăreai”.

De-a lungul întregii sale vieți ce a urmat, Starețul a trăit cu un simțământ al păcătoșeniei cât se poate de adânc și de puternic. Inima îl durea în chip de nerăbdat, așa că pocăința îi era cu lacrimi și nealinată până nu simțea vădit că Dumnezeu îi dăruise iertarea, prin cercetarea harului.

„Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”

După câtăva vreme, însă, harul a început să slăbească în lucrarea lui simțită. Nedumerit, Cuviosul Siluan își urmează viața de nevoință fără vreo împuținare, „rugăciunea lucrând până la sânge”. Căutând să înțeleagă ce se petrece, a mers să ceară sfat unuia din bătrânii și încercații duhovnici ai mănăstirii, Părintele Anatolie, dar acesta, uimit înaintea celor trăite de Stareț, scapă un „Dacă acum ești așa, ce vei deveni la bătrânețe?” – cuvânt ce avea să aducă asupra nevoitorului și puternica ispită a slavei deșarte, cu care încă nu știa să lupte.

Starețul trăia atunci ceea ce în limbaj ascetic se numește „a doua perioadăa a harului” – un răstimp de părăsiri și reveniri ale acestuia, potrivit pedagogiei dumnezeiești. Datorită acestor schimbări, sufletul monahului petrece într-o necontenită trezvie  a minții, cuprins de rugăciune neîntreruptă, urmând strigătului lui Hristos răstignit: „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”.

Așa au trecut cincisprezece ani din acea zi în care Domnul i se arătase Starețului – cincisprezece ani de  multe și dureroase suferințe ale inimii, de adânc zbucium și cumplite prigoane ale întunecaților draci, despre care își amintea mai apoi: „Dacă Domnul nu mi-ar fi dat la început să cunosc cât de mult iubește El omul, nu aș fi putut răbda nici măcar una din acele nopți – iar ele au fost nenumărate”.

Și iată că într-una din acele nopți albe, de luptă duhovnicească încordată, Cuviosul Siluan vede, pe când se pregătea să facă metanii înaintea icoanei din chilie, un diavol uriaș stând înaintea acesteia. Are loc atunci un dialog, ale cărui cuvinte, fiecare în parte, sunt pline de dumnezeiești învățăminte – și pe care socotim de a-l aminti în întregime: „Doamne, Tu vezi că vreau să mă rog Ție cu mintea curată, dar dracii nu mă lasă. Învață-mă ce trebuie să fac ca să nu mă împiedice”. Hristos i-a răspuns: „Cei mândri totdeauna așa suferă de la draci”. „Doamne, atunci învață-mă ce trebuie să fac ca să mi se smerească sufletul”. Și iarăși, în inimă, îi răsună Cuvântul lui Dumnezeu: „Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui”.

Adică, cu alte cuvinte: „«Tu însuți spui că sunt milostiv, că sufletul tău Mă cunoaște: primește dar cu încredere, de la Mine cuvântul mântuirii, cuvânt care altora li s-a părea nesuferit de greu (vezi Ioan 6:60)».

Iar Siluan, deplin încredințat că numai bine poate purcede de la un cuvânt dumnezeiesc, începe a se osândi, și a se osândi pe sine singur laa o veșnică, chinuitoare despărțire de Domnul cel iubit, adică la însăși starea în care se afla, în neclintita nădejde că, întru sfârșit, cumva, mântuirea avea să fie deznodământul de neocolit.

Ce urmează? El însuși dă mărturie, ca și uimit: «Am început să fac precum Domnul m-a povățuit – mintea mi s-a curățit, iar Duhul dă mărturie mântuirii în inima mea»…

„Va veni o vreme când prin singur acest cuvânt ne vom mai putea mântui”

Sunt multe noime adânci care se pot da acestui cuvânt de la Dumnezeu. În însăși acest fapt se vădește că este unul din acele „cuvinte ale vieții veșnice”, asemenea cuvintelor Părinților pe care Biserica i-a numit Mari, precum Antonie, Macarie, Sisoe sau Pimen, făcându-se răspuns fiecăruia, în chip ipostatic, după nevoia și la măsura devenirii sale.

„Părintele Sofronie adesea zicea: «Nu vă încumetați să cercetați după mintea voastră cuvântul Sfântului Siluan, că riscați să ajungeți la spitalul de nebuni! Cuvântul lui nu este pe măsura noastră». Însă cândva a adăugat: «Și totuși… cuvântul în sine înfățișează însăși structura nevoinței duhovnicești».

Cu alte cuvinte , sub forma în care l-a primit Sfântul Siluan se poate trăi de fiecare dintre noi cumva, într-o anume măsură, la orice nivel duhovnicesc ne-am afla. De pildă, când te duci să-ți spovedești păcatele nu te duci să te îndreptățești, să «să ieși din propriul tău iad», prin propria-ți putere, sau inițiativă, sau închipuire, ci în nădejdea iertării și a tămăduirii. Iată, practic, un fel în care tot omul își «ține mintea în [propriul său] iad fără a deznădăjdui». Iar acest cuvânt ne va însoți de-a lungul întregii duhovnicești călătorii a devenirii noastre, ba chiar o va strecura, până ce ne va deschide porțile Împărăției, și ne va duce înăuntru. Astfel, «legea» prin care ne poartă biruința stăpânește și calea către ea”.

Am socotit potrivit a ne folosi de aceste tâlcuiri ale părintelui Rafail, unul din „nepoții” duhovnicești ai Starețului, ca dăruind o înțelegere de obște a cuvântului dat de Domnul Sfântului Siluan, despre care Arhimandritul Sofronie spunea că „va veni o vreme când doar singur acest cuvânt va putea să mai mântuiască” – în, îndrăznim să adăugăm, „zilele rele” ce ne stau înainte. Poate că tocmai „norii negri care întunecă zările noastre” se fac parte a acelui iad al vieții noastre de zi cu zi, în care trebuie să ne ținem mintea, fără a deznădăjdui: „Nu este interzis să deznădăjduim. Ce vrea să zică Dumnezeu este că… nu-i nevoie. Dumnezeu are destulă putere ca să ne scoată din orice iad. Hristos chiar înainte să se pogoare, literal, în iad cu sufletul a zis ucenicilor: «Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!». Și nu numai că are puterea să ne scoată, dragostea Lui are voința de a ne scoate, dragostea Lui nu poate să ne lase în iad. Destul nouă să nu deznădăjduim, adică să nădăjduim în mila lui Dumnezeu, destul nouă să ne predăm lui Dumnezeu în momentele noastre ale celei mai cumplite deznădejdi”.

„Biserica i-ar putea oricând da Sfântului Siluan apelativul de Cel Mare”

„Mutatu-s-a de la moarte la viață acest fericit Cuvios Siluan, împlinit în zile după Duhul, în luna lui Septembrie, ziua a 24-a, în anul 1938, împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin” – așa se pecetluiește în fila de Sinaxar curgerea vieții Starețului, care, după trecerea sa în veșnicie, îmbrățișează în Duhul Sfânt lumea întreagă într-o măsură și mai mare decât în vremea vieții sale pământești.

Ni s-a părut vrednic de a vă aduce înainte și aceste rânduri așternute de editorii athoniți ai vieții Sfântului Siluan: „Nu vrem să tăinuim de cititorii noștri și faptul că într-un anume prilej, fericitul Arhimandrit Sofronie a afirmat că Biserica Ortodoxă i-ar putea oricând da Sfântului Siluan Athonitul – fără a greși prin aceasta întrucâtva, ci dimpotrivă, împlinind numai un act de dumnezeiască dreptate – apelativul de Cel Mare”.

În vremurile de acum, de „iad al deznădejdii”, al apostaziei și al fratricidului, când oamenii iubesc întunericul mai mult decât lumina, dragostea multora s-a răcit, iar însăși mântuirea pare să fie cu neputință, cuvintele Sfântului Siluan sunt „ca un luceafăr în noaptea adâncă a întunerecului păcatului”, călăuzind și mângâind: „Unii zic că acestea au fost cândva, pe vremuri, dar acum ele s-au învechit; dar la Domnul niciodată nimic nu se împuținează, ci doar noi ne schimbăm, ne înrăim, și astfel pierdem harul; dar cine cere, aceluia Domnul îi dă totul, nu pentru că noi suntem vrednici de aceasta, ci pentru că Domnul este milostiv și ne iubește.”

Radu Hagiu – preluat din revista „Familia Ortodoxă nr.9 (56) / 2013”

Moartea Starețului Siluan

79883„Săvârșitu-s-a Fericitul Stareț, Schimonahul Siluan, în al doilea ceas al nopții spre 11/24 septembrie 1938, și a fost îngropat în aceeași zi, seara la ora patru.”

Iată cum își încheie Arhimandritul Sofronie capitolul despre nașterea în cer a cinstitului său învățător. Constatare precisă, obiectivă, factuală. În paginile precedente povestește ultimele zile ale starețului Siluan cu sensibilitate și tandrețe, însă fără patos, cu o pudoare și o sobrietate care lasă să transpară dragostea și profundul său respect. Simțim la el o bucurie dureroasă în care se amestecă tristețea în fața plecării unei ființe dragi cu pacea care izvorăște din credința în înviere și din convingerea că cel care îl părăsea se mântuia: „Era vădit că harul îl iubise și nu-l mai părăsea” scria el.

În 15 septembrie, către orele 5 ale dimineții, Părintele Sofronie îl vizitase pe starețul Siluan la depozitul mănăstirii Sfântul Pantelimon, unde acesta își îndeplinea munca de iconom: „l-am aflat, ca întotdeauna, liniștit; vorbea cu glasul lui obișnuit, scăzut”. Câteva ore mai târziu, se reîntoarce la el, în chilia sa. Dar de această dată, Siluan se simte rău, pe chipul lui se vede durerea. Părintele Sofronie îl întreabă: „Stareț, vreți să muriți?”; – „Eu încă nu m-am smerit”, îi răspunde acesta.

Părintele Sofronie îl conduce cu tristețe pe Siluan la infirmerie, unde îi face rost de o cameră separată. Starea sănătății starețului se degradează fără să se știe cu exactitate de ce suferă, deoarece serviciul medical al mănăstirii este prea rudimentar pentru a putea stabili un diagnostic. Din acest moment, Părintele Sofronie îl va vizita de multe ori, însă fără să îi vorbeascăși făcându-se mic de tot: nu vrea să îl stânjenească pe Siluan în rugăciunea sa tăcută, în neîntrerupta sa pomenire a lui Dumnezeu, în pregătirea sa intimă pentru moarte. „[…] ședeam afară, lângă ușa întredeschisă, căci cămăruia era foarte strâmtă. […] nu tulburam liniștea Starețului cu nici o întrebare, fără numai foarte rar”.

Părintele Sofronie își însoțește astfel maestrul pe drumul către ultimul sălaș în ultimele clipe, prin prezența și discreția sa. În seara zilei de 23 septembrie, în timp ce duhovnicul, părintele Serghie, citește Canonul Maicii Domnului pentru muribunzi, pune mâna pe încheietura mâinii stângi a starețului Siluan pentru a-I lua pulsul: este extrem de neregulat. Starețul își va da ultima suflare câteva ore mai târziu, foarte lin, „deplin conștient și stăpân pe sine”, ascultând slujba utreniei, pe care o auzea de departe. Părintele Sofronie scrie: „mi-a fost cu putință, într-o măsură, să-I urmăresc apropierea către marea taină a morții, însă clipa însăși a morții mi-a rămas ascunsă”.

„S-a dus să-L vadă precum este. 20 de ani de la mutarea în eternitate a Părintelui Sofronie Saharov”, editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2013

„Niciodată și nicăieri nu aș fi putut găsi șipotul de apă vie”

58664Din momentul acestei întâlniri, starețul Siluan va deveni părintele duhovnicesc al Arhimandritului Sofronie. „Apostol și ucenic” al lui Hristos, va fi îndrumătorul sigur care îi va răspunde la întrebări, îl va ajuta să rezolve problemele care îl muncesc, îl va duce la o mai bună înțelegere a caracterului paradoxal al stărilor pe care îi e dat să le trăiască. Siluan, cu experiența sa, îl va salva pe Părintele Sofronie din deznădejdea lui, deoarece el însuși a cunoscut cele mai extreme stări duhovnicești: pe de o parte, vederea lui Hristos în lumina sa strălucitoare și, pe de altă parte, intuirea propriei pierzanii și osânde veșnice, care duce la deznădejde. După cum scrie Părintele Sofronie, Siluan l-a „dus la izvoarele vieții Duhului”: „Dacă nu m-ar fi luat de mână și nu m-ar fi pus în preajma izvorului îndrumându-mi mâinile minții mele, niciodată și nicăieri nu aș fi putut găsi șipotul de apă vie”.

Contactele regulate dintre Părintele Sofronie și starețul Siluan vor continua până la moartea celui din urmă, din 24 septembrie 1938. Opt ani de-a lungul cărora Părintele Sofronie va fi din ce în ce mai apropiat de Siluan, devenindu-i ucenic și servindu-i drept secretar: Siluan fusese deja prezent la hirotonia sa întru diacon în 13 mai 1930, la pomenirea Sfântului Iacov după calendarul vechi, slujbă celebrată de episcopul sârb Nicolae Velimirovici, care îi va spune lui și unui alt călugăr rus hirotonit preot în același timp: „Amintiți-vă de Sfântul Lucian care a slujit Liturghia pe pieptul său”. Un cuvânt pe care Părintele Sofronie îl va păstra mereu în inimă și care îl va face să spună următoarele mult mai târziu: „Episcopul Nicolae avea dreptate: trupește suntem într-o situație mai bună decât Sfântul Lucian, dar pe dinăuntru e groaznic!”

„S-a dus să-L vadă precum este. 20 de ani de la mutarea în eternitate a Părintelui Sofronie Saharov”, editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2013

„La acea vreme, era cu adevărat un mare duhovnic”

79795La acea vreme renumele starețului Siluan nu era foarte mare. Erau bineînțeles și persoane, precum episcopul sârb Nicolae Velimirovici, cărora le plăcea să vorbească cu  Siluan și care vedeau în el un adevărat purtător al Duhului Sfânt, dar de multe ori acestea trebuiau să înfrunte batjocurile călugărilor și ale teologilor care se întrebau ce puteau găsi la el. „Până la sfârșit, simplitatea și smerenia starețului Siluan i-au acoperit sfințenia în ochii celor mai mulți” scria părintele Sofronie. O situație deloc surprinzătoare. Într-adevăr „credinciosul – adesea vreun nevoitor din pustie – poate apărea ca un jalnic sărac în aparența sa fizică, îmbrăcat în zdrențe, fără nici o apărare înaintea stăpânitorului acestei lumi, însă în ce privește duhul său lăuntric el poate fi cu adevărat mare. Împărăția căreia aparține după darul cel de Sus nu este a acestei lumi”. Cu alte cuvinte, pentru un observator din afară, care nu a făcut experiența Duhului Sfânt, se poate ca o ființă purtătoare a luminii necreate să nu aibă nimic special, nimic care să atragă atenția.

Însă această orbire aparentă referitoare la sfințenie nu îl interesa pe părintele Sofronie. Întărit de propria sa experință a vieții în Hristos și a luminii necreate, a recunoscut imediat statura lui Siluan. „La acea vreme, era cu adevărat un mare duhovnic”, scria Părintele. Într-adevăr, după ce fusese cercetat de har – lucru rar în istoria Bisericii –, după ce Îl văzuse pe Hristos fără să Îl fi căutat și după ce primi de la El un cuvânt de mântuire – „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” –, după aproape o jumătate de secol de luptă ascetică fără răgaz împotriva mândriei, a demonilor și a „vântului puternic, a focului ispitei”, Siluan „se apropiase de un grad de cunoaștere și de desăvârșire care făcea din el un sprijin încercat pentru alții, un părinte duhovnicesc de nădejde”.

Părintele Sofronie arată că starețul Siluan, ridicat de Sfântul Duh la contemplarea luminii necreate, purtând în sine această lumină, avea darul clarviziunii și al discernământului. Inspirat de vederea lui Dumnezeu, Care iradiase întreaga lui ființă cu iubirea Lui nesfârșită și îl învățase smerenia, starețul se ruga și plângea pentru lumea întreagă ca și pentru sine, trăind în cel mai înalt grad focul iubirii de vrăjmași și mila pentru fiecare creatură care suferă din lumea aceasta. „La fel de receptiv și de spontan ca și primii apostoli”, era credincios tradiției Bisericii nu doar printr-o bună cunoaștere a scrierilor Părinților pustiei, ci și prin faptul că în el se reînnoise experiența acestor Părinți. Această cunoaștere directă a lui Dumnezeu, experiența veșniciei dumnezeiești unite cu simplitatea și cu forța lui duhovnicească „l-a făcut să fie […] slobod lăuntric de robia formei”.

Pe scurt, așa cum o va repeta adesea, Părintele Sofronie avea înaintea ochilor un exemplu evident al perfecțiunii umane la care omul este chemat, un ipostas care „înainta cu pas sigur către nepătimire”: „Era cu adevărat un om: chip și asemănare a lui Dumnezeu”.

„S-a dus să-L vadă precum este. 20 de ani de la mutarea în eternitate a Părintelui Sofronie Saharov”, editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2013

Întâlnirea providențială a părintelui Sofronie cu starețul Siluan

77360Așa cum recunoaște în mai multe rânduri, Părintele Sofronie nu înțelege natura acestor fenomene duhovnicești. Pradă acestor paradoxuri, pradă pendulărilor sufletului său între iad și rai, este muncit de tot felul de întrebări care îl cufundă într-o perprexitate cu atât mai mare cu cât nu găsește răspunsul: „Cum se poate, trăind în această lume – extrem de dinamică și aruncată în deznădejde – a trăi fără păcat? Cum se poate ocoli păcatul? Cum putem fi siguri că Duhul care este și lucrează în noi este cu adevărat a treia Persoană a Sfintei Treimi, Sfântul Duh, Care purcede de la Tatăl, și nu altceva? Din moment ce omul este chemat să creeze, care este forma cea mai nobilă a muncii de creator? Care stare a sufletului nostru arată că suntem cu adevărat chipul Dumnezeului Viu?” Se mai întreba și dacă drumul pe care îl urmează este cu adevărat bun, „firesc”.

Toate aceste întrebări care îl chinuie nu își vor găsi răspunsul și nici drumul său nu va deveni limpede și dovedit duhovnicește decât din momentul în care în Săptămâna Luminată a anului 1931, Părintele Sofronie va trăi ceea ce el a considerat drept „evenimentul de cea mai înaltă însemnătate” din viața sa: întâlnirea – în sensul adevărat și puternic al cuvântului – cu starețul Siluan. Un dar al proniei divine, care intervine tocmai atunci când are nevoie. O „schimbare hotărâtoare în viața sa lăuntrică”: „Domnul mi-a dat să trăiesc în șuvoaiele milostivirii Sale, dar nimic nu înțelegeam: cu El toate sunt altfel. Dar nu m-a lăsat până în sfâeșit în întuneric: m-a adus la picioarele Fericitului Siluan și atunci am înțeles că toată experiența mea de mai nainte mă pregătise spre a-i primi învățătura.”

Părintele Sofronie a povestit adesea întâlnirea sa cu starețul Siluan: „De mult timp nutream un respect adânc pentru starețul Siluan, însă nu îndrăzneam să îl abordez. În 1931, a doua zi de Paști, primisem în mica mea chilie pe un călugăr numit Vladimir. Era un om învățat, inginer de formație, care trăia în pustie. În timpul discuției noastre, care era întru totul degajată, îmi spuse dintr-o dată: «Părinte Sofronie, cum ne putem mântui?» Cum tocmai mă pregăteam să îi fac un ceai – ca și cum aș fi primit un oaspete – i-am spus: «Stai la hotarul deznădejdii și, când te vor lăsa puterile, șezi și bea o cană de ceai».

I-am spus asta spontan, fără să înțeleg cu adevărat lucrurile. Părintele Vladimir, ieșind de la mine, a mers să îl viziteze  pe starețul Siluan. Nu știu despre ce au vorbit. Totuși, a doua zi, în a treia zi de Paști, pe când coboram din clădirea mare pentru a intra în curtea mănăstirii, l-am văzut pe stareț venind din direcția opusă. Cum avusesem mereu un simțământ de cinstire pentru el, m-am dat la o parte pentru a-i face loc, ca semn al adâncii mele stime. Însă el a venit drept spre mine și mi-a zis: «Părintele Vladimir s-a simțit bine ieri pe la dumneata?» – «Da, i-am răspuns. M-am înșelat în ceva?» – «Nu, zise starețul, dar ceea ce i-ați spus nu e la măsura lui. Veniți la mine și vom sta de vorbă».

Starețul mi-a dat o lămurire nădăjduind ca eu să înțeleg câte ceva. Găsise o anumită analogie între ceea ce îi spusesem părintelui Vladimir – ceea ce oglindea propria mea stare lăuntrică – și cuvântul pe care îl primise de la Domnul: «Ține-ți mintea în iad  și nu deznădăjdui». Spun bine analogie și nu identitate.

După aceea l-am vizitat destul de des pe starețul Siluan și uneori, în măsura în care munca fiecăruia o permitea, discuțiile noastre se prelungeau.”

„S-a dus să-L vadă precum este. 20 de ani de la mutarea în eternitate a Părintelui Sofronie Saharov”, editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2013

„Poate va veni o vreme când prin singur acest cuvânt ne vom mai putea mântui”

79245În viețile Sfinților adesea se observă că nevoitorul întâi ajunge la o fundătură, o stare fără ieșire, un prag unde întru sfârșit primește o încunoștințare, un cuvânt care îl va trece dincolo și, odată trecut, atinge acea stare pentru care este recunoscut ca sfânt, adică unul ce nu mai este clătinat de patimi, unul ce-și stăpânește firea, unul întru care Duhul Sfânt poate de acum sălășlui nestingherit. Cu adevărat, este culminarea căii unei lungi nevoințe, și nimenea dintre cei ce nu au străbătut-o deplin nu au volnicia de a se „aventura” pe calea unui astfel de cuvânt. Părintele Sofronie adesea zice: „Nu vă încumetați să cercați după mintea voastră cuvântul Sfântului Siluan, că riscați să ajungeți la spitalul de nebuni! Cuvântului lui nu este pe măsura noastră.” Însă cândva a adăugat: „Și totuși… cuvântul în sine înfățișează însăși structura nevoinței duhovnicești”. Cu alte cuvinte, sub forma în care l-a primit Sfântul Siluan se poate trăi de fiecare dintre noi cumva, într-o anume măsură, la orice nivel duhovnicesc ne-am afla. De pildă, când te duci să-ți spovedești păcatele nu te duci să te îndreptățești, să „ieși din propriul tău iad”, prin propria-ți putere, sau inițiativă, sau închipuire, ci în nădejdea iertării și a tămăduirii. Iată, practic, un fel în care tot omul își „ține mintea în [propriul său] iad fără a deznădăjdui”. Iar acest cuvânt ne va însoți de-a lungul întregii duhovnicești călătorii a devenirii noastre, ba chiar o va strecura, până ce ne va deschide porțile Împărăției, și ne va duce înăuntru. Astfel, „legea” prin care se poartă biruința stăpânește și calea către ea.

Cât despre „calea lungii nevoințe” mai sus pomenite: în viața Sfântului Siluan, cincisprezece ani de necurmată rugăciune zi și noapte, cu foarte puțin somn și înfrânare atotcuprinzătoare, nu au fost îndeajuns spre a-l slobozi de nesfârșitele năvale drăcești și gânduri urâte, nici i-au redat stare harică pe care o cunoscuse când a văzut pe Domnul cel Viu. Marea criză, „pragul”, a venit atunci când, într-o ultimă încercare de a-și arăta credincioșia, totuși față de Hristos a voit să facă metanie icoanei Lui, un drac mare s-a ivit între el și icoană ca să se inchine lui, și nu Domnului. Zdrobit de părelnicul simțământ că era desăvârșit cu neputință a ajunge la Mântuitorul cel iubit, s-a așezat din nou pe scăunelul de rugăciune cerșindu-I să caute asupra năpastei în care se afla. Acum însă, pentru prima oară primește răspuns de la Dumnezeu: cum că cei mândri suferă de la draci. Departe de a se descumpăni de păruta învinuire, ci mai curând îmbărbătat de faptul că Domnul acum răspunde, zice: „Doamne, Tu ești milostiv, sufletul meu te cunoaște: spune-mi cum să mă smeresc”. Urmează ceea ce ar părea celor mai mulți ca o ultimă osândire: „Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui.” Este ca și cum Domnul ar zice: „Tu însuți spui că sunt milostiv, că sufletul tău mă cunoaște: primește dar cu încredere, de la mine cuvântul mântuirii, cuvânt care altora li s-ar părea nesuferit de «greu» (vezi Ioan6, 60)”. Siluan, deplin încredințat că numai bine poate purcede de la un cuvânt dumnezeiesc, începe a se osândi, și a se osândi pe sine singur la o vecinică, chinuitoare despărțire de Domnul cel iubit, adică la însăși starea în care se afla, în neclintita nădejde că, întru sfârșit, cumva, mântuirea avea să fie deznodământul de neocolit. Ce urmează? El însuși dă mărturie, ca și uimit: „Am început să fac precum Domnul m-a povățuit – minte mi s-a curățit, iar Duhul dă mărturie mântuirii în inima mea”… Oare nu este aci aceeași mână, același glas care a răspuns „binemulțumitoriului tâlhariu” pe cruce: „Amin […] astăzi vei fi cu mine în raiu” (Luca 23, 43)? Zisa tâlharului „[…] când vei veni întru împărăția Ta” se poate, firește, înțelege ca: „Atunci când va fi să fie, când vei ajunge, întru sfârșit, întru împărăția Ta”. Răspunsul lui Dumnezeu este caracteristicul „Astăzi”, acum!

În cartea sa, „Sfântul Siluan Athonitul”, părintele Sofronie arată că nici această cale de foc nu era încă „sfârșitul călătoriei”: de multe ori avea Sfântul Siluan să sufere împuținări ale harului, chiar dacă nu ca înainte. Omul nu este obișnuit să trăiască acea stare, să „petreacă” în ea. Harul, după Cădere, deși adevărata fire a Omului, a devenit ca și cum înstrăinat de starea noastră, ca fiind ceva ce nu ține de această lume. Cu toate acestea, ceva s-a schimbat în chip hotărâtor în viața lui Siluan: de acum el putea oricând să și-l redobândească „adâncindu-se iarăși în iad”, amintindu-și iarăși de starea sa adevărată, adică cea de vecinică osândă, cântându-și „cântul său cel mai dorit”, cum îl numea însuși, astfel smerindu-se din nou, pentru ca smerit Domnul din nou poată din nou odihni în inima lui curățită. Mai târziu avea să ajungă s-o facă printr-o simplă mișcare lăuntrică a inimii, cu desăvârșire nepercepută din afară; iar aceasta, până ce harul nu-l mai părăsea; până când avea să-I devină fire, adevărata vecinică fire, de acum în veci nestrămutată.

(Cuvântul prorocesc și trăirea harului după arhimandritul Sofronie – Ieromonah Rafail Noica, cuvânt la Simpozionul „Starețul Sofronie, de Dumnezeu-Cuvântătorul celei nezidite lumini”. Athena, 19-21 octombrie 2007)

„S-a dus să-L vadă precum este. 20 de ani de la mutarea în eternitate a Părintelui Sofronie Saharov”, editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2013 

Părintele Teofan (Munteanu) de la Nera – interviu în Familia Ortodoxă – „Bucuria trebuie trăită ascetic!”

–          Părinte, pentru că l-ați pomenit pe Sfântul Siluan, spuneți-ne cum putem interpreta cuvântul „Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui” în contextul lumii în care trăim? Care-i taina acestui cuvânt, dacă exista una?…

–          Nu e lipsit de primejdie și de oarecare riscuri duhovnicești a vorbi despre acest cuvânt în condițiile în care fiecare dintre cei care-l aud îl primește în felul lui. Și e greu să dai unIerom.-Theofan-Evloghie-de-la-Nera cuvânt în general despre un principiu, pentru că fiecare om tăiește pe Dumnezeu personal. Din acest motiv, și Sfinții Părinți au ținut ca ale lor cuvinte să fie împărtășite în mod direct unor oameni, față către față, și se fereau pe cât se putea de generalizări.

În primul rând, aș pleca de la faptul că iadul acesta, de care Domnul îi pomenește Sfântului Siluan, este un iad care se întinde pe mai multe planuri – și o să vorbesc doar de iadul pe care îl trăim noi, în ziua de astăzi. Iadul, până la urmă, ce este? Este acel și topos, și tropos – și loc, și mod – din care Dumnezeu este alungat, este silit să plece, este silit să se retragă; sau, cel puțin, nu este primit, chiar dacă este prezent – cum zice Părintele Sofronie, că Dumnezeu este și în iad, dar este refuzat.

Acest iad își are antecamera aci, în viețuirea noastră pe pământ, își are pregustarea de-aci, își are începuturile chiar în viața pe care-o trăim. Or, cuvântul Domnului poate fi înțeles foarte bine în sensul cel mai elementar ascetic pentru noi, creștinii: a nu ne lăsa pradă ispitei care mai apare câteodată și în rândul nostru, celor (zic așa, scolastic) „practicanți”: că dacă eram la alt duhovnic, dacă eram și eu în altă mănăstire, dacă eram la altă parohie, dacă eram grec și nu român, dacă eram necăsătorit și nu căsătorit, dacă aveam și eu altă mare și alt profesor… Trebuie să avem curajul să ne ținem mintea în iadul în care ne aflăm fiecare dintre noi astăzi, aici și acum. Nu mă aflu în altă familie, în altă parohie, în altă țară, cu alt serviciu. Mă aflu în condițiile în care sunt – și în iadul astă în care sunt trebuie să-mi țin mintea, cu curaj, să nu deznădăjduiască, să știe că  aici Îl pot afla pe Domnul.

Contextul acesta negativ în care mă aflu poate deveni pozitiv numai în condițiile în care, donquijotește – în sensul propriu și duhovnicesc al cuvântului – în această „cârciumă”, în această „tavernă” împuțită, eu am curajul să văd în ceilalți cetățeni ai Împărăției, și să-L las pe Domnul să lucreze, să ne transforme cu adevărat în fii ai lui Dumnezeu. Nu se schimbă „taverna”, ci atmosfera în această tavernă se schimbă cu totul și ea devine antecamera Împărăției, nu antecamera iadului. Dar, pentru aceasta, trebuie să fac răbdare aici și acum, în acest context, al iadului pe care-l trăiesc zilnic. Să nu încerc să evadez cu mintea mea, pentru că atunci ajung să trăiesc în universuri paralele, virtuale, create de dorințe și de proiecțiile minții mele, nu în realitate. Dumnezeu ne îndeamnă să fim, în primul rând, realiști.

Creștinul – deși Părintele Virgil Gheorghiu zice că este „o orhidee care trăiește cu rădăcinile în Împărăție” – paradoxal, creștinul trăiește într-un realism foarte pământesc. Trebuie să avem curajul să transfigurăm acest iad; nu noi, ci Domnul lucrând  în noi și prin noi, chiar în acest iad. Iadul este foarte real, îl trăim în viața de zi cu zi: și lăuntric, prin scricăciunea omului vechi, cu patimile și cu neputințele lui, și în afară, prin relațiile defectuoase dintre oameni, care s-au strâmbat atât de mult și au devenit atât de potrivnice față de ce-a gândit Dumnezeu pentru om, că poți spune că sunt luciferice multe din principiile educației, vieții sociale, politicii, științei… Trebuie să avem curajul să rămânem aici și acum și să-L chemăm pe Dumnezeu să lucreze.

Să nu deznădăjduim, că este viu și lucrător. Avem despre Sfântul Ioan din Kronstadt un cuvânt: când preoții își dădeau sărutarea „Hristos în mijlocul nostru – Este și va fi!”, Sfântul Ioan adăuga: „Este și va fi viu și lucrător!”. Aici și acum este viu și lucrător Domnul, în mijlocul nostru, în noi și între noi.

–          Poate fi legat cuvântul primit de Sfântul Siluan „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”, de un alt cuvânt, din Pateric: „Să te vezi pe tine mai prejos de toată zidirea”?

–          Părintele Sofronie leagă cuvântul dat Sfântului Siluan de toată tradiția ascetică a Părinților Patericului și arată că, începând cu Avva Antonie cel Mare, Avva Pimen, Avva Sisoe, toți Marii Părinți ai Patericului, ca și Părinții de după ei, au trăit ascetic acest realism duhovnicesc, de a se vedea pe sine în iad – cum zicea Avva Pimen acest cuvânt smintitor: „Credeți-mă, fiilor, că unde e satana voi fi aruncat și eu!”. Este același lucru. S-au văzut pe sine sub toată zidirea.

Și asta se întâmplă, zice Părintele Sofronie, într-un mod paradoxal, pentru că sistemul de referință al Sfinților nu este cel pe care îl avem noi, clasic – atunci când mă compar cu celălalt și mă văd întotdeauna mai bun, pentru că la mine promovez părțile mele bune și la celălalt scot în evidență părțile lui rele. Sfinții Părinți nu în felul ăsta își făceau propria analiză, ci ei se priveau în Lumina lui Dumnezeu. Și, în Lumina lui Dumnezeu, cu cât te apropii mai mult de El, cu atât fiecare pată de murdărie de pe sufletul și de pe trupul tău o vezi mai pregnant, și mai adânc, într-o vedere străină omului obișnuit. Din pricina asta ajungeau ei să se vadă mai răi decât toți criminalii, ucigașii, curvarii, animalele și demonii…

Sfinții Părinți se vedeau în Lumina iubirii lui Dumnezeu, pe măsură ce se apropiau de iubirea lui Dumnezeu, căci altfel n-ai putea să spui: „Cel dintâi dintre păcătoși sunt eu” – pentru că sunt alții care au făcut efectiv lucruri mai mari și mai rele decât tine, cuantificabil, măsurabil după criteriile omenești de cel mai bun simț. Dar, din punct de vedere duhovnicesc, lucrurile se judecă altfel. Se judecă pe de-o parte și după un randament pe care îl dai după darurile pe care le-ai primit de la Domnul (că una a primit Avva Antonie și alta am primit eu, și sigur că pe Avva Antonie îl judecă Domnul mult mai aspru decât pe mine), iar pe de altă parte, și în Lumina acestei apropieri de Dumnezeu, lucrurile se văd mai în adâncime, mai până la despărțitura dintre măduvă și duh…

Interviu integral înFamilia Ortodoxa, decembrie, nr.12(47), 2012

 

Mărturii (III)

75570Alt Episcop, rus, Mitropolitul Veniamin, care nu îl cunoștea pe Stareț decât prin corespondență și din cele povestite de către cei ce îl văzuseră, primind veștile sfârșitului său a scris Igumenului Iustin (18/11/1938):

Înalt Preacuvioșia Voastră, și Cinstite Părinte Locțiitor, împreună cu frăția!

Am primit vestea de la voi despre sfârșitul Cuviosului Stareț, părintele shimonah Siluan… Fie primit în Împărăția Cerurilor!…

Nu se cade nouă, păcătoșilor, a judeca despre cei sfinți. Însuși Dumnezeu îi proslăvește precum știe. Ci spun cu deplină sinceritate că în ultimii ani eu nu am simțit de la nimeni altul o așa de mare putere a harului precum de la el, Părintele Siluan.

Greu de pus în cuvinte în ce consta acea putere.

Precum despre Hristos Domnul spuneau, cât era în viață pe pământ, că vorbea cu stăpânire, iar nu precum cărturarii… astfel și din scrisorile Părintelui Siluan simțeam cât se poate de limpede eu, păcătosul, o asemenea putere cum nu am simțit de la nimeni altul. Duhul ceresc, Dumnezeiesc… convingător dincolo de orice dovadă… ca un glas de „acolo”, de la Dumnezeu… Și nu aș ști să o spun mai bine… Și de aceea îi păstrez scrisorile la mine. Și dacă nu aș ști nimic despre viața sa, despre nevoințe, despre rugăciune, despre ascultări, singur duhul scrisorilor îmi este destul mie, păcătosului, spre a-l socoti cuvios.

Dar voi mai povesti un caz al străvederii sale.

O mamă care trăiește acum în afara granițelor Rusiei pierduse de mult orice legătură cu fiica sa rămasă în Rusia. Și dorea să știe cum să se roage pentru ea – ca pentru una vie sau adormită?

L-a întrebat pe Starețul Siluan, iar el i-a răspuns fără urmă de îndoială că fiica ei trăiește și că îi este bine… Și într-adevăr, câteva luni după aceasta o doamnă s-a dus în Rusia, a căutat-o pe fiica pierdută, s-au văzut și a vorbit cu ea.

Mai departe Mitropolitul povestește despre încă un caz de străvedere a Starețului și apoi scrie:

Îmi îngădui să vă cer: oare nu ați binevoi să adunați în arhive mărturii despre dânsul? Desigur, aceasta ar fi și povățuitor, și mângâietor, și mântuitor pentru noi, păcătoșii.

Poate să păstrați scrisorile sale (fie și în copii).

Încă v-aș ruga: îngăduiți Părintelui S. să-mi trimită ceva din lucrurile celui săvârșit și, de asemenea, să mă mângâie cu un răspuns la scrisoarea ce i-am trimis.

                                                                                                                                                                               Semnat: M. Veniamin

În scrisoarea sa către mine, Mitropolitul a scris:

Nesfârșit vă mulțumesc pentru scrisoarea în legătură cu Părintele Siluan… Însetez să știu mai multe despre el… În scrisoarea mea către Părintele Locțiitor veți afla despre părerea mea față de Starețul ce s-a săvârșit.

Iar dacă mi-ați scrie mai multe despre dânsul, nu numai eu, ci și mulți alții ar fi foarte mulțumitori.

De unde este el? Unde trăia înainte să vină la Athos? De ce a venit acolo? Cum se mântuia? Ce spunea (până și amănuntele neînsemnate sunt importante)? Oare nu cunoașteți niște întâmplări aparte? Cum se ruga?

Câtă vreme sunteți în viață, precum și alți martori – adunați și însemnați despre el tot, până la cele mai mici amănunte… Aceasta este Istoria Bisericii.

Eu îl pomenesc pe părintele Siluan împreună cu plăcutul lui Dumnezeu, Părintele Ioan din Kronstadt, și îi cer ocrotirea înaintea lui Dumnezeu… Încă o dată mulțămesc și aștept, nu numai eu, încă și mai multe noutăți, dacă va fi plăcut lui Dumnezeu. Iar acum Părintele Siluan nu se mai primejduiește…

                                                                                                                                                                               Semnat: M. Veniamin

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009