Cuviosul Siluan Athonitul – Dascălul tainelor, cel cu cuvânt tămăduitor

Se săvârșesc anul acesta, pe 24 septembrie, trei sferturi de veac de la mutarea în Lumina cea nezidită a Cuviosului Siluan, această „floare nouă, suflând a Duhului dumnezeiască mireasmă”, care a înflorit din moștenirea Sfântului Munte, nevoidu-se în Mănăstirea Sfântului Mare-mucenic și Tămăduitor Panteleimon. În el, Hristos Dumnezeu-Omul a plinit gândul rugăciunii sale din tot ceasul: „Doamne, întoarce oamenii Tăi spre Tine, ca toți să cunoască iubirea Ta, și blândă Fața Ta în Duhul Sfânt să o vadă – ca toți de această vedere încă de pre pământ să se desfăteze, și văzându-Te cum ești, asemenea Ție să se facă”… Și ne-am gândit să pecetluim această prăznuire mai rotundă decât altele (deși în veșnicie toate sunt „acum”, și deopotrivă de însemnate), închinând câteva rânduri marelui Stareț atonit, despre care Părintele Gheorghi Florovski spunea că „face parte integrantă dintr-o lungă și cinstită tradiție… un nor de martori ai Tainelor Împărăției”.

siluan2Ne-am întâlnit de multe ori cu întrebarea: „Dar de ce-i atât de important acest Siluan? Ce are așa de ieșit din comun, de ce se pomenește atâta de el?”. E o nedumerire care l-a încercat până și pe vestitul teolog rus Vladimir Lossky. Însă răspunsul ni-l dă un al sfânt al Bisericii, care l-a cunoscut îndeaproape pe Stareț și s-a împărtășit din Duhul cel dătător-de-viață care sălășluia într-însul: sfântul episcop Nicolae Velimirovici. El rostea în 1952: „Să știți că Siluan e mai mare decât toți ceilalți în iubirea sa! Când îi citești pe toți ceilalți, o disperare te cuprinde, dar niciodată nu se întâmplă așa ceva cu ceea ce a scris Siluan! Cuvântul lui este tămăduitor”. S-ar cuveni amintit și că aceste aprecieri veneau după citirea unei scrisori a marelui dogmatist sârb, Cuviosul Iustin Popovici, în care acesta îl asemăna pe Starețul Siluan cu Sfântul Simeon Noul Cuvântător-de-Dumnezeu…

„Ce om! Noi ne veselim, iar el stă cu mintea la Judecata de Apoi”…

Starețul Siluan s-a născut în 1866, într-o familie de țărani din Rusia. Tatăl lui era un bărbat cu credință adâncă, despre care Cuviosul zicea mai târziu: „Iată, așa un stareț mi-aș dori să am: el niciodată nu se mânia, totdeauna era cumpătat și blând. O jumătate de an a așteptat vremea potrivită [pentru a vădi o greșeală], și ca să mă îndrepteze, și ca să nu mă tulbure”.

Încă din tinereți, inima i s-a aprins de dragostea pentru Dumnezeu și se ruga mult, cu lacrimi. Dar mai apoi această stare neobișnuită unui tânăr la părăsit și a început să caute îndulcirile vieții – prietenii cu cei de-o vârstă, să iasă cu fete, sa bea votcă, să cânte la acordeon… A săvârșit păcatele „obișnuite” în lume – dar deosebit la el a fost simțământul său de pocăință atât de adânc și de puternic, pentru care Dumnezeu l-a și chemat la acea viață neobișnuită, de „nevoință vrednică de cel mare dar”.

Odată, după ce petrecuse o vreme în necurăție, a ațipit. Atunci, în acea stare de somn ușor, a văzut un șarpe intrându-i pe gură; sărind din somn cuprins de-o mare scârbă, a auzit un glas neobișnuit, plin de duioșie și frumusețe (de care Starețul era adânc și neîndoielnic încredințat că era al Maicii Domnului), zicându-i: „Tu ai înghițit șarpele în somn și te-ai îngrețoșat; așa și mie, neplăcut îmi este a privi cele ce faci”. Înrâurirea asupra sa a fost cutremurătoare. Până la sfârșitul zilelor sale, Starețul spunea: „Acum văd câtă îndurare are Domnul și Maica Domnului pentru norod. Închipuiți-vă, Maica Domnului a venit din ceruri să mă povățuiască pe mine, tânărul căzut în păcate!”.

Atunci, „aflând cheia plângerii”, s-a trezit în el un mare simțământ al păcătoșeniei, în urma căruia i s-a schimbat atitudinea față de tot ce vedea în viață. Păstrând aceași credință vie și adâncă pocăință, merge să-și facă stagiul militar. În tot acest răstimp, el nu înceta să-L pomenească pe Dumnezeu. Pilduitor este un episod petrecut atunci într-o cârciumă moscovită, când un camarad îl întreabă de ce e mereu tăcut. „Mă gândesc că noi acum mâncăm, bem vodcă, ascultăm muzică și ne veselim, în timp ce la Athos acum săvârșesc priveghere și toată noaptea se vor ruga; așa că, la Judecata de Apoi, care dintre noi va da un răspuns mai vrednic?”. Celălalt a exclamat atunci: „Ce om! Noi ascultăm muzică și ne veselim, iar el stă cu mintea la Athos și la Judecata de Apoi”…

„Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Sfântului Duh”

În 1892, pregătindu-se să plece la mănăstire, „ca o oaie de Dumnezeu însetată”, îi cere Sfântului Ioan din Kronstadt rugăciunile „ca să nu mă țină lumea” – și într-adevăr, din acea clipă, „văpaia iadului a vuit neîncetat” până ce a ajuns în Sfântul Munte, la Russikon. Începea o nouă viață, de nevoință.

Ajuns aici, în acest „liman al mântuirii”, după ce și-a spovedit „cu tragere de inimă și cu multă frică” toate faptele vieții, s-a dat pe deplin bucuriei iertării păcatelor – și a pierdut încordarea în care viețuise până atunci. Mintea i-a fos supusă năvalei vrăjmașilor, cu precădere a duhului curviei, care îi aducea înainte tot felul de chipuri smintitoare. Atunci a descoperit, cu ajutorul duhovnicului, tainicul război nevăzut ce se poartă în duh și putința căderii prin gând. Această cădere l-a făcut pe Starețul Siluan să aibă trezvie întreaga  sa viață: „Gândurile, niciodată să nu le primești, ci de cum vin, îndată gonește-le”.

Tot atunci a descoperit rugăciunea cu mătăniile – strigătul necontenit „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-m!”. Această chemare a preasfântului Nume al lui Iisus îi îndulcea mult sufletul. Se ruga fierbinte și mult, cu sufletul împovărat, tânjind puternic către Singurul Mântuitor. Atunci s-a învrednicit a primi, ca un mare și rar dar de la Maica Domnului, pătrunderea rugăciunii în inimă, ce se rostea acolo de la sine, zi și noapte.

Însă odată cu urcarea pe treptele vieții duhovnicești, atotpizmașul diavol își întețește ispitele asupra nevoitorului, cu îngăduința lui Dumnezeu, spre întărirea acestuia întru cele ale Împărăției Sale „care în lăuntru este”. Deși Starețul dormea puțin și se ruga cu o încordare fără seamăn, năvalele și nălucirile drăcești nu mai conteneau. După o jumătate de an petrecută astfel, puterile au început să-i scadă și curajul ajunsese la istovire. Într-o zi a primit gândul drăcesc că Dumnezeu e de neînduplecat, după care a simțit o părăsire deplină, și sufletul i s-a afundat în întunericul iadului mai bine de un ceas.

Dar Acesta stătea și căuta la bărbăția luptei sale: în aceeași zi, în timpul Vecerniei, în dreapta ușilor împărătești, unde se afla icoana Mântuitorului, i s-a arătat Hristos cel Viu… „Domnul, în chip de neînțeles i s-a arătat, și întraga sa făptură, până și trupul însuși i s-a umplut de focul harului Sfântului Duh, acel foc pe care Domnul l-a pogorât pe pământ cu venirea Sa”. Atunci, precum spune imnograful, „belșug de viață ai luat, Siluane Preacuvioase, și asemenea icoanei Lui făcându-te, cea către Dumnezeu credință îți întăreai”.

De-a lungul întregii sale vieți ce a urmat, Starețul a trăit cu un simțământ al păcătoșeniei cât se poate de adânc și de puternic. Inima îl durea în chip de nerăbdat, așa că pocăința îi era cu lacrimi și nealinată până nu simțea vădit că Dumnezeu îi dăruise iertarea, prin cercetarea harului.

„Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”

După câtăva vreme, însă, harul a început să slăbească în lucrarea lui simțită. Nedumerit, Cuviosul Siluan își urmează viața de nevoință fără vreo împuținare, „rugăciunea lucrând până la sânge”. Căutând să înțeleagă ce se petrece, a mers să ceară sfat unuia din bătrânii și încercații duhovnici ai mănăstirii, Părintele Anatolie, dar acesta, uimit înaintea celor trăite de Stareț, scapă un „Dacă acum ești așa, ce vei deveni la bătrânețe?” – cuvânt ce avea să aducă asupra nevoitorului și puternica ispită a slavei deșarte, cu care încă nu știa să lupte.

Starețul trăia atunci ceea ce în limbaj ascetic se numește „a doua perioadăa a harului” – un răstimp de părăsiri și reveniri ale acestuia, potrivit pedagogiei dumnezeiești. Datorită acestor schimbări, sufletul monahului petrece într-o necontenită trezvie  a minții, cuprins de rugăciune neîntreruptă, urmând strigătului lui Hristos răstignit: „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”.

Așa au trecut cincisprezece ani din acea zi în care Domnul i se arătase Starețului – cincisprezece ani de  multe și dureroase suferințe ale inimii, de adânc zbucium și cumplite prigoane ale întunecaților draci, despre care își amintea mai apoi: „Dacă Domnul nu mi-ar fi dat la început să cunosc cât de mult iubește El omul, nu aș fi putut răbda nici măcar una din acele nopți – iar ele au fost nenumărate”.

Și iată că într-una din acele nopți albe, de luptă duhovnicească încordată, Cuviosul Siluan vede, pe când se pregătea să facă metanii înaintea icoanei din chilie, un diavol uriaș stând înaintea acesteia. Are loc atunci un dialog, ale cărui cuvinte, fiecare în parte, sunt pline de dumnezeiești învățăminte – și pe care socotim de a-l aminti în întregime: „Doamne, Tu vezi că vreau să mă rog Ție cu mintea curată, dar dracii nu mă lasă. Învață-mă ce trebuie să fac ca să nu mă împiedice”. Hristos i-a răspuns: „Cei mândri totdeauna așa suferă de la draci”. „Doamne, atunci învață-mă ce trebuie să fac ca să mi se smerească sufletul”. Și iarăși, în inimă, îi răsună Cuvântul lui Dumnezeu: „Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui”.

Adică, cu alte cuvinte: „«Tu însuți spui că sunt milostiv, că sufletul tău Mă cunoaște: primește dar cu încredere, de la Mine cuvântul mântuirii, cuvânt care altora li s-a părea nesuferit de greu (vezi Ioan 6:60)».

Iar Siluan, deplin încredințat că numai bine poate purcede de la un cuvânt dumnezeiesc, începe a se osândi, și a se osândi pe sine singur laa o veșnică, chinuitoare despărțire de Domnul cel iubit, adică la însăși starea în care se afla, în neclintita nădejde că, întru sfârșit, cumva, mântuirea avea să fie deznodământul de neocolit.

Ce urmează? El însuși dă mărturie, ca și uimit: «Am început să fac precum Domnul m-a povățuit – mintea mi s-a curățit, iar Duhul dă mărturie mântuirii în inima mea»…

„Va veni o vreme când prin singur acest cuvânt ne vom mai putea mântui”

Sunt multe noime adânci care se pot da acestui cuvânt de la Dumnezeu. În însăși acest fapt se vădește că este unul din acele „cuvinte ale vieții veșnice”, asemenea cuvintelor Părinților pe care Biserica i-a numit Mari, precum Antonie, Macarie, Sisoe sau Pimen, făcându-se răspuns fiecăruia, în chip ipostatic, după nevoia și la măsura devenirii sale.

„Părintele Sofronie adesea zicea: «Nu vă încumetați să cercetați după mintea voastră cuvântul Sfântului Siluan, că riscați să ajungeți la spitalul de nebuni! Cuvântul lui nu este pe măsura noastră». Însă cândva a adăugat: «Și totuși… cuvântul în sine înfățișează însăși structura nevoinței duhovnicești».

Cu alte cuvinte , sub forma în care l-a primit Sfântul Siluan se poate trăi de fiecare dintre noi cumva, într-o anume măsură, la orice nivel duhovnicesc ne-am afla. De pildă, când te duci să-ți spovedești păcatele nu te duci să te îndreptățești, să «să ieși din propriul tău iad», prin propria-ți putere, sau inițiativă, sau închipuire, ci în nădejdea iertării și a tămăduirii. Iată, practic, un fel în care tot omul își «ține mintea în [propriul său] iad fără a deznădăjdui». Iar acest cuvânt ne va însoți de-a lungul întregii duhovnicești călătorii a devenirii noastre, ba chiar o va strecura, până ce ne va deschide porțile Împărăției, și ne va duce înăuntru. Astfel, «legea» prin care ne poartă biruința stăpânește și calea către ea”.

Am socotit potrivit a ne folosi de aceste tâlcuiri ale părintelui Rafail, unul din „nepoții” duhovnicești ai Starețului, ca dăruind o înțelegere de obște a cuvântului dat de Domnul Sfântului Siluan, despre care Arhimandritul Sofronie spunea că „va veni o vreme când doar singur acest cuvânt va putea să mai mântuiască” – în, îndrăznim să adăugăm, „zilele rele” ce ne stau înainte. Poate că tocmai „norii negri care întunecă zările noastre” se fac parte a acelui iad al vieții noastre de zi cu zi, în care trebuie să ne ținem mintea, fără a deznădăjdui: „Nu este interzis să deznădăjduim. Ce vrea să zică Dumnezeu este că… nu-i nevoie. Dumnezeu are destulă putere ca să ne scoată din orice iad. Hristos chiar înainte să se pogoare, literal, în iad cu sufletul a zis ucenicilor: «Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!». Și nu numai că are puterea să ne scoată, dragostea Lui are voința de a ne scoate, dragostea Lui nu poate să ne lase în iad. Destul nouă să nu deznădăjduim, adică să nădăjduim în mila lui Dumnezeu, destul nouă să ne predăm lui Dumnezeu în momentele noastre ale celei mai cumplite deznădejdi”.

„Biserica i-ar putea oricând da Sfântului Siluan apelativul de Cel Mare”

„Mutatu-s-a de la moarte la viață acest fericit Cuvios Siluan, împlinit în zile după Duhul, în luna lui Septembrie, ziua a 24-a, în anul 1938, împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin” – așa se pecetluiește în fila de Sinaxar curgerea vieții Starețului, care, după trecerea sa în veșnicie, îmbrățișează în Duhul Sfânt lumea întreagă într-o măsură și mai mare decât în vremea vieții sale pământești.

Ni s-a părut vrednic de a vă aduce înainte și aceste rânduri așternute de editorii athoniți ai vieții Sfântului Siluan: „Nu vrem să tăinuim de cititorii noștri și faptul că într-un anume prilej, fericitul Arhimandrit Sofronie a afirmat că Biserica Ortodoxă i-ar putea oricând da Sfântului Siluan Athonitul – fără a greși prin aceasta întrucâtva, ci dimpotrivă, împlinind numai un act de dumnezeiască dreptate – apelativul de Cel Mare”.

În vremurile de acum, de „iad al deznădejdii”, al apostaziei și al fratricidului, când oamenii iubesc întunericul mai mult decât lumina, dragostea multora s-a răcit, iar însăși mântuirea pare să fie cu neputință, cuvintele Sfântului Siluan sunt „ca un luceafăr în noaptea adâncă a întunerecului păcatului”, călăuzind și mângâind: „Unii zic că acestea au fost cândva, pe vremuri, dar acum ele s-au învechit; dar la Domnul niciodată nimic nu se împuținează, ci doar noi ne schimbăm, ne înrăim, și astfel pierdem harul; dar cine cere, aceluia Domnul îi dă totul, nu pentru că noi suntem vrednici de aceasta, ci pentru că Domnul este milostiv și ne iubește.”

Radu Hagiu – preluat din revista „Familia Ortodoxă nr.9 (56) / 2013”

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Conferinte/Interviuri/Mărturii despre Sfantul Siluan

2 răspunsuri la „Cuviosul Siluan Athonitul – Dascălul tainelor, cel cu cuvânt tămăduitor

  1. Pingback: Sfantul Siluan Athonitul | albastru de ...

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s