Sfântul Siluan Athonitul

Mult timp m-am chinuit necunoscând calea Domnului, dar acum, după mulţi ani şi multe întristări am cunoscut prin Duhul Sfânt voia lui Dumnezeu. Trebuie împlinite întocmai toate câte a poruncit Domnul [Mt 28, 20], pentru că aceasta este calea care duce în împărăţia cerurilor, unde vom vedea pe Dumnezeu. Dar nu gândi că vei vedea pe Dumnezeu, ci smereşte-te gândindu-te că după moarte vei fi azvârlit în temniţa întunecoasă, în care te vei chinui şi vei tânji după Domnul. Când plângem şi smerim sufletul nostru, harul lui Dumnezeu ne păzeşte, dar dacă lepădăm plânsul şi smerenia, putem fi amăgiţi de gânduri sau de vedenii. Sufletul smerit nu are vedenii şi nici nu le doreşte, ci se roagă cu mintea curată lui Dumnezeu; dar o minte căzută în slavă deşartă nu va fi curată de gânduri şide închipuiri şi poate ajunge până acolo încât să vadă demoni şi să vorbească cu ei. Scriu despre aceasta, pentru că eu însumi am fost în această nenorocire.

De două ori m-am aflat în înşelare. Prima dată, chiar la început, pe când eram încă un tânăr frate sub ascultare, din lipsă de experienţă, şi atunci Domnul m-a miluit degrabă. Dar a doua oară a fost din mândrie şi atunci am fost îndelung chinuit înainte ca Domnul să mă vindece pentru rugăciunile duhovnicului meu. Aceasta s-a întâmplat după ce primisem o vedenie oarecare. Am descoperit despre această vedenie la patru bărbaţi duhovniceşti, dar nici unul din ei nu mi-a zis că ea era de la vrăjmaşul, deşi înşelarea mă ţinea în ghearele slavei deşarte. Dar mai apoi am înţeles eu însumi greşeala mea, pentru că demonii au început să mi se arate din nou nu numai noaptea, dar şi ziua. Sufletul meu îi vedea dar nu se temea, pentru că simţeam cu mine şi mila lui Dumnezeu. Şi astfel am pătimit mulţi ani din partea lor; şi dacă Domnul nu mi-ar fi dat să-L cunosc prin Duhul Sfânt şi dacă n-aş fi avut ajutorul Preasfintei şi bunei Stăpâne, aş fi deznădăjduit de mântuirea mea, dar acum sufletul meu nădăjduieşte cu tărie în milostivirea lui Dumnezeu, deşi după faptele mele sunt vrednic de chinuri şi pe pământ şi în iad.

Multă vreme n-am putut înţelege ce este cu mine. Îmi spuneam: Nu judec pe nimeni, nu primesc gânduri rele, îmi fac conştiincios ascultarea, mă înfrânez de la hrană, mă rog neîncetat, dar atunci de ce şi-au luat demonii obiceiul de a veni la mine? Văd că sunt în greşeală, dar nu-mi pot da seama de ce. Când mă rog, ei pier pentru o vreme, după care vin din nou. Şi mult timp sufletul meu a fost în această luptă. Am vorbit despre aceasta cu unii „bătrâni”, iar ei au tăcut; şi eram nedumerit.

Şi iată că într-o noapte şedeam în chilie şi demonii au venit la mine şi s-a umplut chilia de ei. M-am rugat din inimă şi Domnul i-a alungat, dar ei au venit din nou. Atunci m-am sculat ca să fac închinăciuni la icoane, dar demonii erau de jur-împrejurul meu, iar unul dintre ei stătea în aşa fel că nu mă puteam închina la icoane fără să mă închin înaintea lui. Atunci am şezut din nou jos şi am zis:

„Doamne, Tu vezi că vreau să mă rog Ţie cu mintea curată, dar demonii nu mă lasă. Spune-mi ce trebuie să fac ca să se depărteze de la mine.”

Şi atunci am primit în sufletul meu acest răspuns de la Domnul:

„Cei mândri sunt întotdeauna chinuiţi aşa de către demoni.”

Iar eu am zis:

„Doamne, Tu eşti milostiv, sufletul meu Te cunoaşte; spune-mi ce trebuie să fac ca să se smerească sufletul meu”.

Şi Domnul mi-a răspuns în suflet:

„Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!”

O, milostivirea lui Dumnezeu! Sunt un ticălos înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, dar Domnul mă iubeşte, mă luminează şi mă vindecă şi El însuşi învaţă sufletul meu smerenia şi iubirea, răbdarea şi ascultarea şi revarsă peste mine toată mila Sa.

De atunci ţin mintea mea în iad şi ard în focul cel întunecos şi tânjesc după Domnul şi-L caut cu lacrimi şi zic:

„Degrabă voi muri şi mă voi sălăşlui în temniţa întunecată a iadului şi eu singur voi arde acolo şi voi tânji după Domnul şi voi plânge: Unde eşti Domnul meu, pe Care Te cunoaşte sufletul meu?”

Şi mare folos am dobândit de la acest gând: mintea mea s-a curăţit şi sufletul meu a aflat odihna.

Lucru uimitor: Domnul mi-a poruncit să ţin mintea mea în iad şi să nu deznădăjduiesc. El este atât de aproape de noi: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” [Mt 28, 20], şi încă: „Cheamă-Mă în ziua necazului tău, şi Eu te voi izbăvi şi tu Mă vei preamări” [Ps 49,15].

Când Domnul se atinge de un suflet, acesta se face tot nou, dar lucrul acesta e înţeles numai de cel ce l-a cunoscut din experienţă, pentru că fără Duhul Sfânt e cu neputinţă să cunoaştem cele cereşti, şi acest Duh e dat pe pământ de către Domnul.

Cine va descrie bucuria de a cunoaşte pe Domnul şi de a năzui neîncetat spre El ziua şi noaptea?

Ah, cât de fericiţi şi norocoşi suntem noi, creştinii! Nu e nimic mai preţios decât a cunoaşte pe Domnul şi nu e nimic mai rău decât a nu-L cunoaşte pe El. Dar fericit este şi acela care, chiar dacă nu cunoaşte, totuşi crede.

Am început să fac aşa cum m-a învăţat Domnul şi sufletul meu a aflat odihna în Dumnezeu, şi acum ziua şi noaptea cer de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. O, smerenia lui Hristos! O cunosc deşi nu pot să o am. O cunosc din harul lui Dumnezeu, dar nu o pot descrie. O caut ca pe un mărgăritar scump şi scânteietor. E mai plăcută şi mai dulce sufletului decât lumea întreagă. Am cunoscut-o din experienţă. Şi nu vă miraţi de aceasta. Duhul Sfânt viază în noi pe pământ şi El ne luminează. El ne dă să cunoaştem pe Dumnezeu. El ne dă să iubim pe Domnul. El ne dă să ne gândim la Dumnezeu. El ne dă darul cuvântului. El ne dă să preamărim pe Domnul. El ne dă bucuria şi veselia. Duhul Sfânt ne dă puterea de a duce lupta cu vrăjmaşii şi de a-i birui.

______________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”