„Poate va veni o vreme când prin singur acest cuvânt ne vom mai putea mântui”

79245În viețile Sfinților adesea se observă că nevoitorul întâi ajunge la o fundătură, o stare fără ieșire, un prag unde întru sfârșit primește o încunoștințare, un cuvânt care îl va trece dincolo și, odată trecut, atinge acea stare pentru care este recunoscut ca sfânt, adică unul ce nu mai este clătinat de patimi, unul ce-și stăpânește firea, unul întru care Duhul Sfânt poate de acum sălășlui nestingherit. Cu adevărat, este culminarea căii unei lungi nevoințe, și nimenea dintre cei ce nu au străbătut-o deplin nu au volnicia de a se „aventura” pe calea unui astfel de cuvânt. Părintele Sofronie adesea zice: „Nu vă încumetați să cercați după mintea voastră cuvântul Sfântului Siluan, că riscați să ajungeți la spitalul de nebuni! Cuvântului lui nu este pe măsura noastră.” Însă cândva a adăugat: „Și totuși… cuvântul în sine înfățișează însăși structura nevoinței duhovnicești”. Cu alte cuvinte, sub forma în care l-a primit Sfântul Siluan se poate trăi de fiecare dintre noi cumva, într-o anume măsură, la orice nivel duhovnicesc ne-am afla. De pildă, când te duci să-ți spovedești păcatele nu te duci să te îndreptățești, să „ieși din propriul tău iad”, prin propria-ți putere, sau inițiativă, sau închipuire, ci în nădejdea iertării și a tămăduirii. Iată, practic, un fel în care tot omul își „ține mintea în [propriul său] iad fără a deznădăjdui”. Iar acest cuvânt ne va însoți de-a lungul întregii duhovnicești călătorii a devenirii noastre, ba chiar o va strecura, până ce ne va deschide porțile Împărăției, și ne va duce înăuntru. Astfel, „legea” prin care se poartă biruința stăpânește și calea către ea.

Cât despre „calea lungii nevoințe” mai sus pomenite: în viața Sfântului Siluan, cincisprezece ani de necurmată rugăciune zi și noapte, cu foarte puțin somn și înfrânare atotcuprinzătoare, nu au fost îndeajuns spre a-l slobozi de nesfârșitele năvale drăcești și gânduri urâte, nici i-au redat stare harică pe care o cunoscuse când a văzut pe Domnul cel Viu. Marea criză, „pragul”, a venit atunci când, într-o ultimă încercare de a-și arăta credincioșia, totuși față de Hristos a voit să facă metanie icoanei Lui, un drac mare s-a ivit între el și icoană ca să se inchine lui, și nu Domnului. Zdrobit de părelnicul simțământ că era desăvârșit cu neputință a ajunge la Mântuitorul cel iubit, s-a așezat din nou pe scăunelul de rugăciune cerșindu-I să caute asupra năpastei în care se afla. Acum însă, pentru prima oară primește răspuns de la Dumnezeu: cum că cei mândri suferă de la draci. Departe de a se descumpăni de păruta învinuire, ci mai curând îmbărbătat de faptul că Domnul acum răspunde, zice: „Doamne, Tu ești milostiv, sufletul meu te cunoaște: spune-mi cum să mă smeresc”. Urmează ceea ce ar părea celor mai mulți ca o ultimă osândire: „Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui.” Este ca și cum Domnul ar zice: „Tu însuți spui că sunt milostiv, că sufletul tău mă cunoaște: primește dar cu încredere, de la mine cuvântul mântuirii, cuvânt care altora li s-ar părea nesuferit de «greu» (vezi Ioan6, 60)”. Siluan, deplin încredințat că numai bine poate purcede de la un cuvânt dumnezeiesc, începe a se osândi, și a se osândi pe sine singur la o vecinică, chinuitoare despărțire de Domnul cel iubit, adică la însăși starea în care se afla, în neclintita nădejde că, întru sfârșit, cumva, mântuirea avea să fie deznodământul de neocolit. Ce urmează? El însuși dă mărturie, ca și uimit: „Am început să fac precum Domnul m-a povățuit – minte mi s-a curățit, iar Duhul dă mărturie mântuirii în inima mea”… Oare nu este aci aceeași mână, același glas care a răspuns „binemulțumitoriului tâlhariu” pe cruce: „Amin […] astăzi vei fi cu mine în raiu” (Luca 23, 43)? Zisa tâlharului „[…] când vei veni întru împărăția Ta” se poate, firește, înțelege ca: „Atunci când va fi să fie, când vei ajunge, întru sfârșit, întru împărăția Ta”. Răspunsul lui Dumnezeu este caracteristicul „Astăzi”, acum!

În cartea sa, „Sfântul Siluan Athonitul”, părintele Sofronie arată că nici această cale de foc nu era încă „sfârșitul călătoriei”: de multe ori avea Sfântul Siluan să sufere împuținări ale harului, chiar dacă nu ca înainte. Omul nu este obișnuit să trăiască acea stare, să „petreacă” în ea. Harul, după Cădere, deși adevărata fire a Omului, a devenit ca și cum înstrăinat de starea noastră, ca fiind ceva ce nu ține de această lume. Cu toate acestea, ceva s-a schimbat în chip hotărâtor în viața lui Siluan: de acum el putea oricând să și-l redobândească „adâncindu-se iarăși în iad”, amintindu-și iarăși de starea sa adevărată, adică cea de vecinică osândă, cântându-și „cântul său cel mai dorit”, cum îl numea însuși, astfel smerindu-se din nou, pentru ca smerit Domnul din nou poată din nou odihni în inima lui curățită. Mai târziu avea să ajungă s-o facă printr-o simplă mișcare lăuntrică a inimii, cu desăvârșire nepercepută din afară; iar aceasta, până ce harul nu-l mai părăsea; până când avea să-I devină fire, adevărata vecinică fire, de acum în veci nestrămutată.

(Cuvântul prorocesc și trăirea harului după arhimandritul Sofronie – Ieromonah Rafail Noica, cuvânt la Simpozionul „Starețul Sofronie, de Dumnezeu-Cuvântătorul celei nezidite lumini”. Athena, 19-21 octombrie 2007)

„S-a dus să-L vadă precum este. 20 de ani de la mutarea în eternitate a Părintelui Sofronie Saharov”, editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2013 

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Conferinte/Interviuri/Mărturii despre Sfantul Siluan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s