„Smeri-ţi-vă inimile şi veţi vedea mila Domnului”

Frică şi cutremur cuprind sufletul meu când vreau să scriu despre iubirea lui Dumnezeu.

Sufletul meu e sărman şi n-are putere să descrie iubi­rea Domnului.

78497

Şi sufletul e cuprins de spaimă, dar, în acelaşi timp, nă­zuieşte să scrie măcar un cuvânt despre iubirea lui Hristos.

A scrie aceasta istoveşte duhul meu, dar mă sileşte iu­birea.

Omule – neputincioasă făptură.

Când harul e în noi, duhul se aprinde şi se avântă spre Domnul ziua şi noaptea, pentru că harul leagă sufletul să-L iubească pe Dumnezeu, şi el se îndrăgosteşte de El şi nu vrea să se smulgă de la El, pentru că nu poate să se sature de dulceaţa Sfântului Duh.

Şi iubirea lui Dumnezeu nu are sfârşit.

Cunosc un om pe care Domnul Cel Milostiv L-a cerce­tat cu harul Lui; şi dacă Domnul l-ar fi întrebat: „Vrei să-ţi dau încă şi mai mult?”, pentru neputinţa trupului sufletul ar fi răspuns: „Tu vezi, Doamne, că dacă mi-ai da mai mult, aş muri”, pentru că omul e mărginit şi nu poate pur­ta plinătatea harului.

Astfel, pe Tabor, ucenicii lui Hristos au căzut cu faţa la pământ de slava Domnului. Şi nimeni nu poate pricepe cum dă Domnul sufletului harul Său.

Bun eşti Tu, Doamne. Mulţumesc milei Tale: Tu ai re­vărsat peste mine Duhul Tău Cel Sfânt şi mi-ai dat să gust iubirea Ta pentru mine, mult greşitul, şi sufletul meu e atras spre Tine, Lumină neapropiată.

Cine ar putea să Te cunoască, dacă Tu însuţi, Cel Mi­lostiv, n-ai binevoi să Te faci cunoscut sufletului? Şi el Te-a văzut şi a cunoscut pe Ziditorul său ca pe un Dumne­zeu bun, şi sufletul meu vrea nesăturat să fie cu Tine tot­deauna, fiindcă Tu, Cel milostiv, ai atras sufletul prin dra­gostea Ta, şi sufletul a cunoscut iubirea Ta.

Tu vezi, Doamne, cât de neputincios şi păcătos e su­fletul omului, dar Tu, Cel milostiv, dai sufletului puterea să Te iubească, şi sufletul se teme să nu piardă smerenia pe care vrăjmaşii încearcă să o ia de la el, fiindcă atunci harul Tău părăseşte sufletul.

Ce să dau în schimb Domnului meu?

Sunt un ticălos, Domnul ştie aceasta, dar îmi place să-mi smeresc sufletul şi să-l iubesc pe aproapele meu, chiar dacă el m-a ocărât. Neîncetat îl rog pe Domnul ca, El, Cel milostiv, să-mi dea iubirea de vrăjmaşi, şi prin milostivi­rea lui Dumnezeu am simţit ce este iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui; ziua şi noaptea cer de la Domnul iubirea şi Domnul îmi dă lacrimi să plâng pentru întreaga lume. Dar dacă osândesc pe cineva sau îl privesc de sus, lacrimile seacă şi atunci în suflet lucrează urâtul; şi iarăşi încep să cer de la Domnul iertare şi, Domnul Cel milostiv mă iartă pe mine, păcătosul.

Fraţilor, scriu înaintea feţei Dumnezeului meu: smeri-ţi-vă inimile voastre şi veţi vedea mila Domnului, şi încă de pe pământ veţi cunoaşte pe Ziditorul ceresc şi sufletul vostru nu va cunoaşte saturare în iubire.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s