Insemnări pe marginea unui catalog de plante de grădină şi flori

Sufletul blând şi smerit e mai bun decât aceste flori, şi aroma şi parfumul său sunt mai bune şi mai frumoase. Domnul a făcut frumoase aceste flori, dar El iubeşte încă şi mai mult omul şi i-a dat Duhul Sfânt, iar El este mai dulce decât lumea întreagă şi plăcut sufletului.

79152

Dumnezeu a făcut florile pentru om, pentru ca sufletul să proslăvească pe Făcătorul în făpturi şi să-L iubească. Nu trebuie să-L uităm pe Dumnezeu nici măcar pentru o singură secundă din zi şi noapte, pentru că El ne iubeşte. Să-L iubim şi noi din toate puterile noastre şi să-i cerem milostivirea şi puterea de a împlini sfintele Sale porunci.

Iubeşti florile, dar îl iubeşti pe Domnul şi îi iubeşti oa­re pe vrăjmaşii care te mâhnesc? Dacă îi iubeşti, atunci eşti un om bun.

Sfinţilor le plăcea să verse lacrimi în faţa lui Dumne­zeu, pentru că se veseleau cu duhul; dar se întristează pen­tru noi, fiindcă trăim rău.

E bine dacă sufletul s-a obişnuit să se roage pentru toată lumea şi să verse lacrimi pentru lumea întreagă. Sunt mulţi asemenea monahi care plâng pentru lumea întreagă: o ştiu şi o cred. Maica Domnului îi iubeşte pe mo­nahii ascultători care se mărturisesc des şi nu primesc gân­durile rele. Maica Domnului se întristează foarte atunci când cineva duce o viaţă fără rânduială şi necurată, şi Du­hul Sfânt nu va veni în acel suflet. Şi atunci în suflet va fi întristare, urât şi mânie.

Dumnezeu e cunoscut prin Duhul Sfânt şi nu numai cu mintea. Omul nu-L cunoaşte pe Dumnezeu în felul unui dobitoc lipsit de minte. Monahii ştiu cât îl iubesc ei pe Domnul şi cât îi iubeşte pe monahi Domnul. „Cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-1 voi iubi şi Eu” [In 14, 21], zice Domnul. „îi voi slăvi pe cei ce Mă slăvesc” [1 Rg 2, 30]. Bun lucru este să fii cu Dumnezeu: sufletul îşi găseşte odihnă în Dumnezeu. Semnul iubirii faţă de Dumnezeu e împlinirea poruncilor Lui. Cel mândru nu poate iubi pe Dumnezeu. Cine iubeşte multa mâncare nu poate iubi pe Dumnezeu cum trebuie. Pentru a iubi pe Dumnezeu e nevoie să te lepezi de tot ce-i pământesc, să nu te alipeşti de nimic, ci să te gândeşti mereu la Dumne­zeu, la iubirea Sa şi la dulceaţa Duhului Sfânt.

Ascultarea ne smereşte; postul şi rugăciunea însă dau naştere uneori gândurilor rele care ne fac să postim şi să ne rugăm cu mândrie. Dacă un frate sub ascultare se obişnuieşte să gândească: „Dumnezeu îl îndreptează pe „bătrâ­nul” [„stareţul”] meu”, atunci se va mântui uşor pentru ascultare. Pentru cel ce ascultă, totul e virtute, ca şi rugă­ciunea inimii, care îi este dată pentru ascultare, zdrobirea inimii şi lacrimi. El iubeşte pe Domnul şi se teme să nu-L supere prin vreo încălcare [a poruncilor]; pentru că Dom­nul Cel Milostiv îi dă gânduri sfinte şi smerite şi el iubeşte lumea întreagă şi înalţă pentru lume rugăciuni cu lacrimi – aşa învaţă harul sufletul pentru ascultare.

Trebuie să gândim: Domnul m-a adus în acest loc şi la acest „bătrân” [„stareţ”]: dă Doamne să ne mântuim. Vrăj­maşul ne întinde multe curse, dar cel care îşi va mărturisi gândurile, acela se va mântui, pentru că părintelui duhov­nicesc i se dă Duhul Sfânt pentru mântuirea noastră.

Domnul se face cunoscut ascultătorilor simpli. Regele David era fratele mai mic şi păstor [cf. 1 Rg 16, 11], şi Domnul 1-a iubit pentru blândeţea sa; cei blânzi sunt în­totdeauna ascultători. El a scris pentru noi Psaltirea în puterea Duhului Sfânt Care era viu întru el. Şi Prorocul Moise a fost păstor la socrul său [cf. Iş 3,1]: iată asculta­rea. Şi Maica Domnului era ascultătoare şi sfinţii Apostoli.Aceasta e calea pe care ne-a arătat-o însuşi Domnul; să ne ţinem de ea şi vom primi pe pământ roadele Duhului Sfânt.

Cei neascultători sunt chinuiţi de gândurile cele rele; Domnul vrea să ne înveţe să fim ascultători şi să vedem bogata Sa milostivire încă de pe pământ. Mintea noastră va fi mereu ocupată în Dumnezeu, sufletul nostru va fi mereu smerit.

Când eram în lume, oamenii mă lăudau şi eu credeam că sunt bun. Dar când am venit la mănăstire, atunci într-adevăr am întâlnit oameni buni – eu nu fac nici cât de­getul lor cel mic sau cât un şiret de la încălţămintea lor. Iată cum se poate greşi, cum se poate cădea în mândrie şi rătăci. Oamenii buni strălucesc de bucurie şi veselie, nu ca mine.

Noi trăim după voia noastră şi ne chinuim pe noi în­şine. Cine trăieşte după voia lui Dumnezeu e bun, vesel şi are odihnă. Spune-mi, o, Adame, cum să fugi de întristare pe pământ? Nu e mângâiere pe pământ: numai tristeţe ca­re macină sufletul.

Predă-te voii lui Dumnezeu: întristarea se va împuţina şi va fi mai uşoară, pentru că sufletul va fi în Dumnezeu şi va afla în El mângâiere, fiindcă Domnul iubeşte sufletul care s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi părinţilor.

Sufletul închis în sine nu se deschide părintelui du­hovnicesc şi cade în înşelare. Vrea să dobândească cele înalte, dar aceasta este o dorinţă drăcească, spune Cuvio­sul Serafim [din Sarov]. Trebuie să izgonim patimile din suflet şi din trup şi să fugim de înşelare. Domnul se arată celor simpli şi fără răutate [cf. Mt n, 25] nu numai sfin­ţilor, dar şi păcătoşilor: iată cum ne iubeşte Domnul.

Trăim în război. Dacă ai căzut în înşelăciune (ispită, păcat, tulburare), fugi degrabă la părintele tău duhovnicesc şi povesteşte-i totul, pentru ca să te acopere cu epitra­hilul său. Crede că ai fost îndreptat, şi demonul primit de tine pentru greşeala ta s-a dus de la tine. Dacă însă nu te căieşti, nu te vei îndrepta înainte de mormânt. Ei [demo­nii] intră şi ies din trupul nostru. Dacă omul se mânie,demonul intră în el; dar dacă se smereşte, demonul îl lasă.

Dacă începi să te rogi lui Dumnezeu şi demonul stă împotriva ta şi nu-ţi îngăduie să te închini, smereşte-te şi spune: „Nimeni nu e mai rău decât mine pe pământ”, şi în acel ceas demonul va pieri; ei se tem tare de smerenie, de străpungerea inimii şi de mărturisirea sinceră. Dacă simţi că sunt demoni în tine şi îi auzi vorbind între ei, nu deznădăjdui: ei viază în trupul tău, dar nu în sufletul tău.Smereşte-te, iubeşte postul şi nu bea vodcă şi nici vin. Da­că n-ai ascultat de „bătrânul” [„stareţul”] tău, atunci e un demon în tine: şi aşa pentru fiecare păcat.

Dacă cineva se mărturiseşte nesincer şi îşi face voia proprie, atunci chiar dacă se împărtăşeşte cu Sfintele Tai­ne, demonii viază în trupul său şi îi tulbură mintea. Dacă vrei ca demonii să nu vieze în tine, atunci smereşte-te, fii ascultător şi neagonisitor, îndeplineşte-ţi cu dragoste şi întocmai ascultările şi mărturiseşte-te sincer. Când îmbra­că epitrahilul în Duhul Sfânt, părintele duhovnicesc e ase­menea Domnului nostru Iisus Hristos şi străluceşte în Du­hul Sfânt: iată, când părintele duhovnicesc vorbeşte, Du­hul Sfânt alungă păcatul prin cuvintele lui. Părintele du­hovnicesc şi preoţii au pe Duhul Sfânt. Un bătrân 1-a văzut pe părintele său duhovnicesc în chipul lui Hristos – iată cât de mult ne iubeşte Domnul!

Domnul iubeşte sufletul curajos, pentru că el îşi pune cu tărie nădejdea în Domnul. Trebuie să-1 imitam pe Adam în pocăinţă şi în răbdare. Trebuie să-i iubim pe păstori şi să avem evlavie faţă de ei. Dacă nu vedem prin ce har al Sfântului Duh au ajuns ei păstori, e pentru mândria noas­tră şi pentru că nu ne iubim unii pe alţii.

Sufletului care se căieşte Domnul îi dă, pentru pocă­inţă, darul Duhului Sfânt. Sufletul îl iubeşte pe Dumnezeu şi nimeni nu-1 va putea smulge din această iubire. Domnul vrea să-L iubim şi, din iubire pentru el, să ne smerim. Domnul vrea să i ne rugăm simplu ca un copil mamei sale [cf. Ps 131,2]. Dacă suntem mândri, trebuie să cerem de la Dumnezeu smerenie şi Domnul va da celui smerit să vadă cursele vrăjmaşului. Domnul ne iubeşte mult şi ne dă să ştim ceea ce se întâmplă în cer şi cum trăiesc fraţii noştri care au fost înainte de noi şi au bineplăcut lui Dumnezeu prin smerenia şi iubirea lor. Domnul a arătat raiul sfinţilor smeriţi.

Impărăţia lui Dumnezeu e în noi [cf. Le 17, 21]. Tre­buie să cercetăm dacă nu cumva păcatul e viu în noi. Când părintele duhovnicesc spune un cuvânt, păcatul este ars în suflet şi sufletul simte libertatea şi pacea. Şi dacă apoi su­fletul face pocăinţă, atunci Domnul îi dă să cunoască bu­curia şi veselia în Dumnezeu. Atunci va fi în noi împărăţia lui Dumnezeu.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre cunoașterea lui Dumnezeu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s