Nevoințele monahale ale Sfântului Siluan (I)

76672Arătarea lui Hristos fratelui Simeon a fost, neîndoielnic, cea mai însemnată împrejurare a vieții sale. Ea nu putea să nu se răsfrângă în chip esențial asupra întregii desfășurări ulterioare a vieții sale, nu putea să nu pricinuiască cele mai adânci schimbări în sufletul și în conștiința sa. Cu toate acestea, în cele din afară, curgerea vieții prea puțin se schimbă: rămâne la aceeași ascultare – la moară – și ziua continuă să se împartă ca și mai nainte, adică după rânduiala de obște a Mănăstirii: pravilă la chilie, îndelungile slujbe în biserică, multele trude zilnice, obișnuitele nevoi omenești – hrană, odihnă, somn. Rânduiala este îndeobște pentru toți, însă viața fiecăruia este alta, «a sa». Iar dacă fiecare își are viața personală, cu atât mai mult o avea Simeon.

Din clipa în care Dumnezeu i se arătase, întreaga sa ființă fusese încunoștințată că păcatele i se iertaseră. Pierise văpaia iadului ce vuia împrejurul său; încetase munca iadului pe care o cercase vreme de o jumătate de an. Acum îi era dat să trăiască acea anume bucurie și marea odihnă a împăcăii cu Dumnezeu; sufletul său gusta un nou simțământ al iubirii pentru Dumnezeu și pentru oameni, pentru tot omul. Încetase rugăciunea pocăinței; se îndepărtase acea nestăvilită, fierbinte căutare a iertării ce nu-l lăsa să închidă ochii. Dar însemna că de acum putea liniștit a se da odihnei? Bineînțeles că nu.

Cunoscându-și învierea și văzând lumina adevăratei și vecinicei ființări, sufletul lui Simeon, după arătarea Domnului, trăia prăznuirea biruinței pascale. Totul era bine: și lumea era minunată, și oamenii dragi, și întreaga zidire nespus de frumoasă, și trupul îi devenise altul, ușor, și puterile parcă i s-au înmulțit, și cuvântul lui Dumnezeu îmbucura sufletul; și privegherile de noapte în biserică, și, îndeosebi, rugăciunile în chilie, în singurătate, îl îndulceau. Din prisosința bucuriei sufletul i se îndurera pentru oameni, și el se ruga pentru întreaga lume.

După câtăva vreme, într-o zi de praznic, după privegherea de toată noapte în biserică, dimineața, când fratele Simeon slujea în trapeză, a doua oară l-a cercetat harul asemenea primei dăți, însă cu ceva mai puțină putere, iar apoi, treptat, lucrarea lui simțită a început să slăbească. Amintirea celor trăite rămânea, dar pacea și bucuria din simțirea inimii se împuținau, iar în locul lor pătrundeau nedumerirea și frica pierderii harului.

Ce dară era de făcut spre a nu îngădui acea pierdere?

Nevoința privegherii, a postului și a rugăciunii rămâne neschimbat încordată, și totuși lumina și dragostea se împuținează, iar sufletul se zbuciumă și tânjește după Domnul ce se îndepărtează.

Începe o căutare cu luare aminte a răspunsului la crescânda nedumerire, în sfaturile duhovnicului și în scrierile Sfinților Părinți nevoitori. Tânărul monah conștientizează că se învrednicise de un dar deosebit de rar, dar nu înțelege de ce mintea lui, ce se umpluse de lumina cunoașterii lui Dumnezeu, în ciuda a toată nevoința de a păzi poruncile, se-ntunecă din nou cu vederea dracilor ce dispăruseră în cel dintâi răstimp de după arătarea Domnului.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Despre Har

Un răspuns la „Nevoințele monahale ale Sfântului Siluan (I)

  1. Pingback: SFÂNTUL Siluan Athonitul | ortodoxiadreaptacredinta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s