Ziua a cincea – Smerenia lui Iisus Hristos

Dacă m-ar întreba cineva: „Ce-ți dorești tu de la Dumnezeu mai mult, care dar?”, aș răspunde: „Darul smereniei, care mai mult decât orice altceva, este bineplăcut Domnului.” Smerenia este lumina întru care noi putem vedea Lumina: pe Dumnezeu Însuși. Fiindcă nu celui îndestulat i Se arată Dumnezeu, ci sufletului smerit.

Sufletul omului smerit este asemenea mării; dacă aruncăm o piatră în mare, aceasta tulbură pentru o clipă suprafața apei, apoi cade în adâncuri. În felul acesta sunt înghițite necazurile în sufletul omului smerit, căci este cu el puterea lui Dumnezeu. Doamne, dă-ne nouă darul sfintei Tale smerenii!

De ce nu reușește sufletul meu să păstreze de-a pururea harul? De ce nu-și află liniștea? De ce pătimește el cât timp viețuiește pe pământ și-i tulbură și pe frații dimprejur? De ce este greoi, lipsit de dorință și de dragoste de Dumnezeu, lipsit de puterea să stăruie în rugăciune? Sfântul Siluan ne răspunde, neclintit: din cauza mândriei, care-ți zăvorăște sufletul pătrunderii Sfântului Duh.

Dacă trufia este izvorul adânc al tuturor relelor, singurul mijloc de a o vindeca – fiindcă ne aflăm înaintea unei „maladii” spirituale – este opusul ei, și anume smerenia. În locul trufiei, care pustiește sufletul de orice prezență dumnezeiască, umplându-l cu propriul eu, smerenia îl covârșește  cu energiile Sfântului Duh, golindu-l de propriile patimi. Starețul Siluan este convins că așa stau lucrurile: „Smeriți-vă inimile, și Duhul Sfânt Se va sălășlui în lăuntrul vostru. Fiindcă Domnul Își dăruiește harul celui ce are semerenie.”

Dacă Sfântul Duh este generatorul vieții duhovnicești, smerenia este cheia acesteia. „O perlă prețioasă și scânteietoare”, darul cel mai înalt al Sfântului Duh, care cuprinde într-însul toate celelalte daruri, ne mai spune apoi Sfântul Siluan. De care nu se poate nicidecum lipsi mântuirea noastră, adică îndumnezeirea noastră: „Dumnezeu nu Se lasă impresionat de cei strălucitori, El Se sălășluiește numai în sufletele smerite.” Numai cu ajutorul smereniei, în același timp țel și instrument al bătăliei noastre ascetice, putem ajunge să ne biruim patimile și să ne păstrăm năzuințele duhovnicești. Și tot cu ajutorul ei putem dobândi rugăciunea curată – în care mintea ni se unește cu inima, fără a fi tulburate de gânduri străine –, ca și iubirea vrăjmașilor. Prin smerenie, în sfârșit, primim revelația tainei lui Dumnezeu și a iubirii Sale. „Pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu nu este nevoie nici de averi, nici de proprietăți, ci numai de smerenie.”

Sursă nesecată a „Fericirilor”, smerenia este calea regală și directă către Împărăția cerurilor. „Tot omul care se va smeri pe sine va fi înălțat de către Dumnezeu și va contempla Slava lui Dumnezeu. O, smerenie întru Iisus Hristos! Cât de dulci sunt roadele tale, căci ele nu aparțin pământului!” Roadele acestea sunt chiar cele ale Sfântului Duh, despre care ne vorbește Sfântul Apostol Pavel (v. Gal. 5, 22-23): adevărata libertate a fiilor lui Dumnezeu, dragostea plină de blândețe și de milostenie, liniștea lăuntrică și bucuria dobândite din odihna  sufletului întru Domnul, adevărat creuzet, în care suferințele și încercările sunt transfigurate. „Povară ușoară, smerenia face viața plăcută și fericită, și inima primește totul cu bucurie. Cu cât mai mult te vei smeri pe tine însuți, cu atât mai mari vor fi darurile lui Dumnezeu”, ne amintește Sfântul Siluan.

Ce este însă smerenia? Sfântul Siluan ne oferă câteva repere: din ce în ce mai conștient de slăbiciunea și de păcatele sale, sufletul celui smerit se ferește să-și judece aproapele, considerându-se netrebnic înaintea lui Dumnezeu și ultimul dintre toți oamenii. Și astfel, bucuros că ocupă cel din urmă loc, nu încearcă să se ridice mai presus de ceilalți, ci să-i slujească. Plin de dragoste, sufletul smerit se teme să nu-L ocărască pe Dumnezeu, să nu rănească pe fratele sau pe sora sa. Ferindu-se de laudele omenești și de gândurile trufașe, sufletul smerit primește cu bucurie reproșurile celorlalți și nu încetează să și le aducă singur. Lepădându-se de voia proprie, pentru a se lăsa în seama celei a lui Dumnezeu, sufletul smerit mulțumește în toate și pentru toate, primește toate încercările și se mulțumește cu ceea ce are.

În același timp, ne mai spune Sfântul Siluan, „toate acestea nu sunt decât începutul smereniei”. Fiindcă, pe scara smereniei, sunt diferite trepte. În felul acesta, starețul face o deosebire esențială între umilința ascetică și smerenia lui Hristos, cea pe care Iisus ne cheamă s-o dobândim, atunci când spune: Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima (Mat. 11, 29).

Deși sunt apropiate prin conținutul și manifestările lor exterioare, umilința hristică și umilința ascetică se deosebesc, totuși, prin natura și prin profunzimea lor. Dacă cea dintâi este un mod de a fi, divino-uman, care întrece capacitățile naturale ale omului, cea de-a doua rămâne de ordinul virtuților. Dacă cea din urmă ține, în mare parte, de ostenelile și de voința omenească, cea dintâi este în întregime rodul harului. Cea dintâi se învață, asemenea unei înţelepciuni, cea din urmă se dobândește, asemenea unei „științe dumnezeiești”. Cea dintâi este urmarea lui Hristos, cealaltă este asemănarea cu Hristos. Cea dintâi este pământească, cealaltă este cerească, pregustare eshatologică a Împărăției cerurilor.

Sfântul Siluan stăruie să ne amintească cât este de „proprie, de altfel, de necuprinsă”, smerenia lui Iisus Hristos. „Este o taină de necuprins și de negrăit.” Smerenia aceasta este, în fapt, nedespărțită de persoana și de parcursul pământesc ale Celui ce îi este stăpânul din urmă, în special al „kenozei” Sale – ce vine din termenul kenozis, care înseamnă „gol” –, înfățișează atât de exact de către Apostolul Pavel, în Epistola sa către Filipeni (v. Fil. 2, 6-8).

După Sfântul Siluan, smerenia este cea dintâi caracteristică personală a lui Iisus Hristos, izvorul desăvârșirii Sale și semnul paradoxal al divinătății Sale. A deveni ucenicul Său și a te uni cu El înseamnă, înainte de toate, a regăsi smerenia Lui. A dobândi smerenia lui Hristos înseamnă a-L iubi și a-L urma în ascultarea de care a dat dovadă în Grădina Ghetsimani, în umilirea Sa de bunăvoie pe Golgota, în iertarea vrăjmașilor Săi, dăruită pe Cruce. Smerenia este, în chip fundamental, un proces de kenoză. Așa după cum Cuvântul S-a „golit” pe Sine de atributele divinătății, pentru a-Și asuma deplin condiția omenească, în afară de păcat, și noi se cuvine să ne „golim” de eul nostru și de patimile noastre, pentru ca, în felul acesta, „să lăsăm Sfântului Duh cât mai mult loc în sufletele noastre, pentru ca El să poată astfel viețui în lăuntrul lui, iar sufletul să-I simtă cu adevărat prezența.” Întocmai așa face Fecioara Maria: prin consimțământul ei adresat lui Dumnezeu, ea a îngăduit voii dumnezeiești să se împlinească, I-a îngăduit lui Iisus Hristos să Se întrupeze în pântecele său, făcând astfel din ea Maică a lui Dumnezeu, „mai preamărită în Cer și pe pământ decât toți sfinții”. Ea este astfel o pildă pentru noi toți.

Taină de negrăit, smerenia lui Iisus Hristos poate fi cunoscută întru Sfântul Său Duh, dar rămâne de neatins în plinătatea ei. Taina aceasta este o „ucenicie”, care necesită trei lucruri. Mai întâi, mult timp: „Nu vei dobândi smerenia dintr-o dată, ci anevoios, după o îndelungă, răbdătoare și credincioasă slujire lui Dumnezeu. Sfinții s-au smerit și s-au războit întreaga lor viață cu trufia”, ne atenționează Sfântul Siluan. În al doilea rând, o îndelungată bătălie: „Trebuie multă nevoință și nenumărate lacrimi pentru a păstra smerenia minții lui Iisus Hristos.” Și, în sfârșit, pentru că nici timpul, nici nevoințele nu ajung, este necesară intervenția divinității, un dar al Duhului celui smerit. Fără îndoială, harul acesta este cu totul gratuit, subliniază Sfântul Siluan. Cu toate acestea, putem „să-l atragem către noi”. Cum anume? Dorindu-l din toate puterile și cerându-l zi și noapte în rugăciunile noastre, cu lacrimi de pocăință și de ascultare față  de poruncile lui Iisus Hristos. În cele din urmă, Dumnezeu Însuși este Cel care ne va călăuzi pe acest drum, prin intermediul harului și al încercărilor la care ne supune.

După 40 de ani de viețuire monastică, starețul Siluan se considera, în chip sincer, „ca un novice, începător, nedemn de a fi numit monah”. Pe patul de moarte, i-a mărturisit ucenicului său, Arhimandritul Sofronie: „Eu n-am atins încă treapta smereniei.”

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s