„Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor” (1 Cor. 4: 13)

Sub orice aspect am privi viața creștină ea ni se înfățișează întru totul contradictorie mersului obișnuit al vieții omenești și măsurilor ei. Pretutindenea observăm un straniu complex.

Creștinul se smerește în inima sa până în ultimul grad, se înjosește în propria-i conștiință «mai prejos decât toată făptura», iar prin această smerenie se înalță la Dumnezeu și se face mai presus decât toată făptura.

Creștinul se depărtează de lume; în «egoista» sa grijă pentru propria-i mântuire el părăsește toate ca fiind nefolositoare; își «urăște» tată și mamă și copii, de sunt; se leapădă de toată legătura trupească și sufletească; în năzuința sa către Dumnezeu el «urăște» lumea și se afundă deplin în adâncul inimii sale. Și când pătrunde cu adevărat acolo, spre a da război acolo cu satana, spre a-și curăți inima de toată greșalnica patimă, atunci în aceeași inimă a sa, în adâncul ei, se întâlnește cu Dumnezeu, și în Dumnezeu începe a se vedea legat în chip nedespărțit de întreaga ființare a lumii, și nu-i mai este atunci nimic străin, nimic din afară.

Rupându-se la început de lume, o află din nou în sine prin Hristos, dar de acum într-un chip cu totul aparte, legat fiind de ea cu «legătura dragostei» pe vecie. Atunci fiece om, oricât de îndepărtat ca loc sau ca perioadă istorică în care a trăit, este cuprins prin rugăciune în viața sa vecinică. Atunci își dă seama că inima sa nu este doar un mădular trupesc, nici un organ al vieții sufletești, ci altceva, ce nu se lasă definit, ceva în putere a atinge pe Dumnezeu, izvorul întregii ființări. În adâncul inimii sale creștinul într-un chip anume trăiește întreagă istoria lumii ca pe a sa proprie, și nu numai pe sine se vede, ci întreaga lume a oamenilor, întreagă mulțimea gândurilor și trăirilor duhovnicești cu putință, și nu-i mai este atunci om străin, ci pe fiecare îl iubește, precum a poruncit Hristos.

Pentru a rămâne în dragostea lui Dumnezeu trebuie neapărat ca și mânia, și «ura» să-și atingă ultima încordare, însă ele sunt îndreptate asupra păcatului ce trăiește în mine, asupra răului ce trăiește în mine – în mine, iar nu în fratele.

Toată puterea stării-împotrivă răului cosmic se adună în adâncul inimii creștinului, pe când în cele din afară, după porunca Domnului, el «nu se împotrivește răului» (Mt. 5: 39).

Inima creștinului se teme de toate, până și de cea mai mică mișcare a vreunui gând sau simțământ nu bun; ea se neliniștește de toate, pentru toate o doare și se mâhnește, și în același timp nu se teme de nimic, de absolut nimic; măcar de și «cerul și pământul s-ar ciocni», măcar de și munții cu sunet ar cădea asupra capetelor noastre, cu toată păruta lor greutate, dar inima adâncă a creștinului rămâne într-o stare neînfricată.

Creștinul este făptura cea mai neajutorată; el se află sub loviturile tuturor și ale fiecăruia; creștinul este rob și lepădătura tuturor (1 Cor. 4: 13), și în același timp el și numai el rămâne slobod și neatins, în înțelesul cel mai adânc și desăvârșit al cuvântului.

Începând cu lepădarea, cu respingerea și cu «ura», după cuvântul lui Hristos:

De vine către Mine cineva, și nu urăște pre tatăl său, și pre mumă, și pre muiere, și pre copii, și pre frați, și pre surori, încă și sufletul său, nu poate ucenic al Meu să fi (Lc. 14: 26);

și iarăși:

Deci așa fieștecarele din voi carele nu se leapădă de toate avuțiile lui (fie în planul material, fie intelectual, fie sufletesc) nu poate ucenic al Meu să fie (Lc. 14: 33)

– creștinul sfârșește prin a dori să-și pună sufletul pentru Hristos și «pentru prietenii și neprietenii săi».

Așadar toate lepădând, de toate rupându-se, toate «urând», creștinul primește de la Dumnezeu darul vecinicei duhovnicești iubiri pentru toți și pentru toate. Toate părăsind, de toate îndepărtându-se, el se face deținătorul unor bogății neasemuit mai mari, adevărate și vecinice. «Nimic având, toate cuprindem» (2 Cor. 6: 10).

Astfel, comparând cu viața obișnuită, viața creștină se arată întru totul contradictorie, paradoxală.

În întâlnirile cu Starețul adesea gândeam:

Merge cu picioarele pe pământ, cu mâinile muncește, și trăiește printre oameni ca omul cel mai de rând, dar nimeni afară de Dumnezeu nu-l cunoaște.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s