Omul este chipul lui Dumnezeu, dar se pune întrebarea: Ce anume în el este chip al lui Dumnezeu? Sau, cu alte cuvinte: În ce se cuprinde acest chip? În trup? În alcătuirea psihică sau
psihofizică a omului? În triada puterilor sau manifestărilor sale sufletești?… Răspunsul la întrebare este deosebit de complex. Nu se exclud oarecari frânturi și oglindiri ale chipului lui Dumnezeu în toate cele mai sus pomenite, însă esențialul se află în chipul ființării. Prin darul bunăvoirii, făptura zidită se împărtășește cu Ființa nefăcută, fără de început. Cum este cu putință? Este atât de negândit și de neajuns pe cât este de neajunsă taina facerii lumii dintru «nimic»; și totuși, astfel este bunăvoirea Cerescului Tată, încât cel zidit «după chip și după asemănare» este înzestrat cu putința de a primi dumnezeirea, adică a deveni părtaș Dumnezeieștii vieți, a primi Dumnezeiescul chip al ființării, a se face un dumnezeu după har.
Omul primește îndumnezeirea; adică în actul îndumnezeirii Dumnezeu este principalul lucrător, iar omul – cel primitor. Cu toate acestea primirea nu este o stare pasivă, iar faptul îndumnezeirii se poate săvârși nu altfel decât cu consimțământul însuși omului; în caz contrar dispare însăși putința îndumnezeirii. În aceasta constă deosebirea între primul act al facerii și pasul său următor: îndumnezeirea făpturii înțelegătoare.
Dacă neajuns de mare este taina facerii lumii îndeobște, atunci taina facerii a vecinici dumnezei este încă neasemuit mai măreață. Dacă toată viața ce ne înconjoară este uimitoare prin măreția minunii ei, atunci conștientizarea Dumnezeieștii minuni în omul ce se înalță în lumea Neziditei Lumini atinge un neasemuit mai mare adânc și putere.
Pentru fiecare om, de se va pleca asupra faptului ființării sale, ea îi va fi prilejul unei mari uimiri. Mi s-a întâmplat să întâlnesc oameni care, înălțându-se în sfera mentală, proprie omului după fire, au rămas uimiți de măreția zidirilor ei luminate; dar când omul, prin lucrarea lui Dumnezeu, intră în lumea Neziditei lumini, atunci «uimirea de Dumnezeu» pe care o cearcă atinge o stare desăvârșit cu neputință a o exprima, și el nu poate afla cuvinte, nici chipuri, nici suspinuri de mulțămită.
“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009
