Starețul iubea liniștirea făuritoare și se folosea de ea neîncetat. I se dădea ușor, căci rugăciunea inimii nici nu se întrerupsese vreodată din clipa când primise acest dar de la Maica Domnului.
Săvârșirii rugăciunii făuritoare a minții îi este prielnică o cât mai deplină netulburare cu putință din partea tuturor îmboldirilor simțurilor, și mai presus de toate întunerecul și liniștea. Starețul, ca de altfel toți cei ce s-au nevoit cu liniștirea, se străduia să afle aceste înlesniri exterioare. Aci voi pomeni câteva neînsemnate amănunte ale vieții sale, cunoscute mie. Când era încă destul de tânăr pentru liniștire «s-a cerut» de la Igumen la Vechiul Russikon, unde și-a ridicat o mică «colibă» osebită, nu departe de corpul de chilii al obștii (la cinci minute de mers pe jos către sud-est). Acolo l-a primit și pe Părintele Stratonic. Nu multă vreme a viețuit la Vechiul Russikon; din nou a fost mutat la Mănăstire și numit iconom. Atunci se închidea în chilia sa, își ascundea ceasornicul în dulap, spre a nu-i auzi ticăitul, iar uneori își îndesa pe cap fesul monahal gros, din lână, încât să-i acopere ochii și urechile. Când a început să se îngrijească de magazia de provizii ce se afla în afara zidurilor Mănăstirii, atunci în încăperea largă a magaziei își rânduise un ungher prielnic liniștirii, unde își petrecea nopțile, venind la biserică pentru Utrenie, înainte de care se deschideau porțile Mănăstirii. În magazie a răcit și mai rău, și mult suferea de reumatism. Boala îl silea în ultimii ani ai vieții pământești să rămână în chilia din lăuntrul Mănăstirii, pe care o încălzea bine. Ultima sa chilie era la același etaj cu chilia igumenului. Noaptea se ducea adeseori într-o altă chilie mică, ce îi slujea drept magazie de lemne, aflată la același etaj, în rând cu alte chilii care, după împuținarea numărului fraților obștii fuseseră preschimbate în depozite de lemne, într-un coridor înfundat și adânc, cu pereți de piatră deosebit de groși. În această cămăruie de piatră afla și o mai mare însingurare, și deplină liniște și întunerec.
Pentru un observator din afară Starețul rămăsese până la sfârșitul zilelor sale un om «obișnuit». Trăia așa cum, de altfel, trăiesc monahii buni: își împlinea ascultările, se înfrâna întru toate, păzea tipicele și rânduielile Mănăstirii, se împărtășea de două ori pe săptămână – în posturi, de trei ori. Munca în magazie era simplă și, pentru puterile lui, chiar ușoară. Îi lua destul de puțină vreme, deși se cerea să fie de față în timpul zilei. Până la sfârșit el a rămas liniștit și binevoitor; nu avea izbucniri, și nici o înfățișare pătimașă nu îi stâlcea chipul, nici cel lăuntric, nici cel din afară. Ca un adevărat nevoitor cercat, știa să nu se arate în afară, stând înaintea Tatălui, după porunca Domnului, în taină. Până la sfârșit a rămas departe de interesele lumești și fără de păs față de lucrurile acestei lumi; dar în adâncul inimii purta neîncetat focul iubirii lui Hristos.
“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009
