Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte întreaga facere a Lui

Precum fiecare concepţie raţionalistă a lumii îşi are propria desfăşurare logică, propria dialectică, tot astfel şi lumea duhovnicească îşi are – exprimându-mă, fireşte, convenţional – propria structură, propria dialectică. Însă dialectica experienţei duhovniceşti este cât se poate de originală şi nu coincide cu demersul obişnuit al gândirii.

Astfel, raţionaliştilor li s-ar putea părea straniu criteriul adevăratei credinţe, adevăratei părtăşii cu Dumnezeu, însemnul adevăratei lucrări a harului, pe care îl învăţa Fericitul Stareţ – anume, iubirea de vrăjmaşi.

Aci, cu toată dorinţa mea de a vorbi cât mai pe scurt şi de a ocoli tot ce este de prisos, socotesc de trebuinţă a spune câteva cuvinte de lămurire.

Omului îi este dată nădejdea că în veacul ce vine va primi darul marii asemănări cu Dumnezeu şi deplinătatea fericirii, dar aci el nu cunoaşte decât «arvuna» stării ce va să fie. În hotarele experienţei pământeşti, omului îmbrăcat în trup îi este dat în vremea rugăciunii să împreune petrecerea în Dumnezeu cu pomenirea lumii; dar când petrecerea cu Dumnezeu îşi atinge o mai mare deplinătate, atunci «lumea este uitată», la fel cum cel ce este deplin «lipit de pământ» uită de Dumnezeu.

Dar dacă în starea mai deplină a petrecerii în Dumnezeu lumea «este uitată», este oare cu putinţă a vorbi despre iubirea de vrăjmaşi ca fiind criteriul adevăratei părtăşii cu Dumnezeu? Căci desigur, uitând lumea, omul nu se mai gândeşte nici la prieteni, nici la vrăjmaşi.

Dumnezeu, Care în esenţa Sa este mai presus de lume, dincolo de hotarele lumii (transcendent), prin lucrarea Sa petrece în lume (este imanent lumii). Deplinătatea şi desăvârşirea stării mai-presus-de-lume a lui Dumnezeu nu se încalcă nicidecum prin neîncetata Sa lucrare în lume. Însă omul pe pământ, îmbrăcat în trup, nu are o astfel de desăvârşire; şi, deci, atunci când este deplin afundat în Dumnezeu, adică din toate puterile minţii şi inimii sale, nu mai are în conştiinţa sa nimic din lume. Totuşi de aci nu trebuie înţeles că deplina petrecere în Dumnezeu nu are legătură cu iubirea de vrăjmaşi. Stareţul, dimpotrivă, afirmă cea mai strânsă legătură a uneia cu cealaltă.

Prin faptul că Domnul i S-a arătat i se dăduse acea stare a cunoaşterii ce nu mai lăsa loc îndoielii sau clătinării. Întărea categoric că cel ce iubeşte pe Dumnezeu în Duhul Sfânt, iubeşte neapărat şi întreaga facere a lui Dumnezeu, şi mai întâi de toate omul. Această dragoste el o ştia ca darul Duhului Sfânt; o înţelegea ca lucrarea lui Dumnezeu ce se pogoară de sus. Şi dimpotrivă, el cerca deplina adâncire în Dumnezeu ca venind în vârtutea iubirii de aproapele după har.

Vorbind de vrăjmaşi, Stareţul folosea limbajul mediului său, unde mult se vorbea şi scria despre vrăjmaşii credinţei. El însuşi nu despărţea omenirea în vrăjmaşi şi prieteni, ci în cei ce cunosc pe Dumnezeu şi cei ce nu-L cunosc. Dacă împrejurările istorice ar fi fost altele, presupun că şi Stareţul s-ar fi exprimat altfel, ceea ce se şi întâmpla adesea când vorbea despre dragostea pentru om în general, adică pentru toţi oamenii, şi cei ce fac bine, şi cei ce fac rău. În aceasta vedea el asemănarea cu Hristos, Care «mâinile pre cruce Şi-a întins» pentru a aduna pe toţi.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s