„Cine curat se roagă, acela este de-Dumnezeu-cuvântător”

Esenţa «liniştirii» Stareţul o vedea nu în zăvorâre, şi nu în îndepărtarea în pustie, ci în a petrece neîncetat în Dumnezeu. Având în vedere marea însemnătate a acestui punct, mă voi apleca asupra lui mai în amănunt.

Stareţul spunea că şi zăvorârea, şi îndepărtarea în pustie nu erau în sine decât mijloace ajutătoare, şi nicidecum un ţel. Ele pot ajuta la împuţinarea întipăririlor şi înrâuririlor din afară, la îndepărtarea de la zarva lumească, şi astfel să înlesnească rugăciunea curată, dar numai în cazul când îndepărtarea s-a săvârşit după bunăvoirea lui Dumnezeu, iar nu dupa a sa voie – căci în acest caz şi zăvorârea, şi pustia, şi toată alta nevoinţă rămâne neroditoare, fiindcă esenţa vieţii noastre nu constă în nevoinţele de-sine-voite, ci în ascultarea voii lui Dumnezeu.

Mulţi cred că cel mai înalt chip al vieţii este liniştirea în pustie, alţii socotesc a fi zăvorârea; unii preferă nebunia pentru Hristos, alţii slujirea pastorală, sau osteneala theologiei cărturăreşti, şi altele asemenea. Stareţul socotea că nici unul din aceste chipuri ale nevoinţei nu este în sine cel mai înalt chip al vieţii duhovniceşti, ci fiecare dintre ele poate fi un chip înalt celui pentru care el corespunde cu voia lui Dumnezeu; iar voia lui Dumnezeu pentru fiecare om poate fi una aparte.

Dar oricare ar fi voia lui Dumnezeu pentru fiecare om, când este vorba de unul sau altul dintre chipurile nevoinţei, sau de locul şi forma slujirii, în toate împrejurările rămâne de neapărată trebuinţă căutarea rugăciunii curate.

Rugăciunea, Stareţul o socotea a fi curată atunci când se aduce cu umilinţă, astfel încât şi inima, şi mintea împreună trăiesc cuvintele rostite ale rugăciunii ce nu se lasă întreruptă de nimic, nici de risipirea minţii în ceva din afară, nici de cugetarea la ceva străin rugăciunii trăite. Precum am spus mai sus, acest chip al rugăciunii este starea duhovnicească firească, cât se poate de roditoare sufletului, fiind cunoscut într-o măsură sau alta foarte multor credincioşi; însă doar în rare împrejurări trece în starea rugăciunii desăvârşite.

Celălalt chip al rugăciunii este când mintea se închide în inimă şi acolo, în linişte, în afara gândurilor şi chipurilor străine se deprinde întru pomenirea Numelui lui Dumnezeu. Această rugăciune este însoţită de o necontenită nevoinţă; este o lucrare ce atârnă într-o anume măsură de libera voire a omului; ea înseamnă osteneală, lucrare a nevoinţei. Ceea ce s-a spus mai sus despre acest minunat chip al rugăciunii minţii – anume faptul că dă putinţa de a vedea gândul înainte de a pătrunde în inimă, sau, spre a ne exprima convenţional, dă putinţa de a controla adâncurile subconştientului, de a se slobozi de tulburările în care este ţinut omul din pricina ivirii a tot felul de influenţe din tărâmul întunecat al subconştientului, mai bine zis, din adâncul fără de fund al vieţii cosmice păcătoase – toate acestea nu sunt decât aspectul negativ al lucrării, pe când aspectul ei pozitiv covârşeşte orice idee omenească.

Dumnezeu Lumină neapropiată este. Fiinţarea Lui este mai presus de tot chipul, nu numai materialnic, ci şi al minţii – şi de aceea câtă vreme mintea omului se îndeletniceşte cu gândirea, cu cuvintele, cu conceptele, cu chipurile, el nu a ajuns la desăvârşirea rugăciunea.

Mintea zidită a omului, făptura zidită a omului, stând înaintea Minţii celei dintâi, înaintea Dumnezeului personal, numai atunci îşi atinge adevărata şi desăvârşita rugăciune curată, când, din dragoste pentru Dumnezeu, lasă îndărăt toată zidirea sau, cum iubea a zice Stareţul, desăvârşit uită lumea, şi până şi propriul trup, astfel încât nu mai ştie omul – oare fusese în trup, sau afară de trup în ceasul rugăciunii?

O astfel de rugăciune curată în înţelesul cel mai înalt al cuvântului este un dar al lui Dumnezeu; ea nicicum nu atârnă de stăruinţa omenească, ci puterea lui Dumnezeu vine, şi cu o nesimţită grijă şi negrăită gingăşie îl trece pe om în lumea Luminii Dumnezeieşti; sau, mai bine zis, se arată Lumina Dumnezeiască şi cu dragoste îmbrăţişează întreg omul, astfel încât el nu-şi mai poate aminti de nimic, nu mai poate cugeta nimic.

Anume având în vedere rugăciunea mai sus pomenită, Stareţul spunea:

Cine curat se roagă, acela este de-Dumnezeu-cuvântător.

Cel ce nu a avut această experienţă, acela nu a ajuns la theologhisirea înţeleasă ca stare a dumnezeieştii vederi. Mintea ce nu a cunoscut vreodată curăţia, care nu a contemplat vreodată lumina vecinică Dumnezeiască, oricât de ascuţită ar fi ea prin experienţa sa intelectuală, neapărat supusă închipuirii, va trăi din presupuneri şi, în încercările sale de a cunoaşte cele Dumnezeieşti, îşi va clădi plăsmuiri care, din nefericire, adesea sunt primite ca adevărate descoperiri şi contemplări dumnezeieşti, fără a-şi cunoaşte înşelarea.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s