Dragostea se bucură văzând mântuirea noastră

De neajuns şi de nedefinit în ceea ce priveşte izvoarele ei, în al său vecinic temei, simplă şi una în esenţa sa – nu ştiu ce nume să dau vieţii duhovniceşti. S-ar putea ca unii să numească acest tărâm «subconştientul»… dar cuvântul nici nu dă ceva de înţeles, nici nu defineşte ceva mai mult decât relaţia între conştiinţa reflexivă şi lumea care îi depăşeşte hotarele.

Trecând din acest tărâm nedefinit în cel supus observaţiei noastre lăuntrice, şi chiar unui anumit control, viaţa duhovnicească ni se înfăţişează sub două aspecte, şi anume: drept stare şi trăire duhovnicească, şi drept conştiinţă dogmatică. Cele două aspecte deosebite, şi oarecum chiar despărţite în «întruparea», adică în expresia lor formală din viaţa noastră empirică, în esenţa lor sunt o singură viaţă nedespărţită. În vârtutea acesteia, fiecare lucrare a nevoinţei, fiecare stare duhovnicească este nedespărţit legată de conştiinţa dogmatică corespunzătoare.

Având în vedere cele zise mai sus, am încercat întotdeauna să înţeleg cu ce conştiinţă dogmatică se lega marea rugăciune şi marele plâns pentru lume al Stareţului.

Transpunând într-un limbaj mai pe înţelesul contemporanilor noştri cuvintele Stareţului, greu de pătruns, în sfânta şi măreaţa lor simplitate, nădăjduiesc în cele ce urmează să mă apropii de expresia conştiinţei sale dogmatice.

Stareţul spunea şi scria că dragostea lui Hristos nu poate răbda pierzania nimănui şi, în grija ei pentru mântuirea tututor, spre a-şi atinge ţelul, urmează calea jertfei.

Domnul dă monahului dragostea Sfântului Duh, şi din această dragoste inima monahului necontenit se întristează pentru norod, că nu toţi se mântuiesc. Însuşi Domnul într-atâta se întrista pentru norod, că S-au dat pe sine morţii pe cruce. Şi Maica Domnului aceeaşi durere pentru oameni purta în inima Ei. Şi Ea, asemenea Fiului Său iubit, tuturor până în sfârşit le dorea mântuirea. De acelaşi Duh Sfânt L-au dat Domnul Apostolilor şi Sfinţilor noştri Părinţi, şi păstorilor Bisericii.

Cu adevărat creştineşte a mântui este cu putinţă numai prin iubire, adică atrăgând; nici o silnicie nu-şi are aci locul. Căutând mântuirea tuturor, dragostea este atrasă a merge până în sfârşit, drept care ea îmbrăţişează nu numai lumea celor ce trăiesc acum pe pământ, dar şi pe cei ce au murit, şi însuşi iadul, şi pe cei ce încă au a se naşte, adică întregul Adam. Şi dacă dragostea dănţuieşte şi se bucură văzând mântuirea fraţilor, ea plânge şi se roagă văzând pierzania lor.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s