Pravila nevoinţei

Când cineva căuta sfat la Stareţ, lui niciodată nu-i plăcea să dea sfat din «propria minte». Îşi amintea de cuvântul Cuviosului Serafim din Sarov: «Când vorbeam din mintea mea, se întâmpla să greşesc», şi adăuga că greşelile pot fi mici, dar ele pot fi şi mari.

Starea despre care-i vorbea Părintelui Stratonic, că «desăvârşiţii de la sine nimic nu grăiesc… ei grăiesc doar ceea ce le dă Duhul», nu se dă întotdeauna nici măcar celor ce s-au apropiat de desăvârşire, după cum şi Apostolii şi ceilalţi Sfinţi nu făceau întotdeauna minuni, şi Duhul prorociei nu lucra în acelaşi chip în Proroci, ci uneori cu mare putere, iar alteori se depărta de la ei.

Stareţul limpede deosebea «cuvântul din cercare» de nemijlocita insuflare de sus, adică de cuvântul pe care «îl dă Duhul». Şi cel dintâi este de preţ, dar cel de-al doilea este mai înalt şi mai de încredere (vezi 1 Cor. 7: 25). Uneori, cu încredere şi hotărât spunea celui ce-l întreaba, că voia lui Dumnezeu este ca acela să facă într-un anume fel, iar alteori răspundea că nu ştie voia lui Dumnezeu pentru el. Spunea că uneori Domnul nu Îşi descoperă voia nici măcar Sfinţilor, fiindcă cel ce întreabă o face cu o inimă necredincioasă şi vicleană (vezi Iez. 14: 1-3).

După cuvântul Stareţului, cel ce se roagă osârduitor cunoaşte multe schimbări în rugăciune: lupta cu vrăjmaşul, lupta cu oamenii, lupta cu sine însuşi, cu patimile, cu închipuirea; şi în astfel de împrejurări mintea nu este curată şi nimica limpede. Dar când vine rugăciunea curată, când mintea împreunată cu inima stă în liniştire înaintea lui Dumnezeu, când sufletul în chip simţit are în sine harul şi s-a dăruit voii lui Dumnezeu, slobod de lucrarea patimilor şi a închipuirilor ce întunecă, atunci cel ce se roagă aude insuflarea harului.

Când cineva se apropie de această lucrare de căutare a voii lui Dumnezeu prin rugăciune, neavând îndeajunsă cercare şi neputând  cu încredinţare să deosebească «după gust» lucrarea harului de cea a patimilor, mai cu seamă a mândriei – acela trebuie neapărat a se socoti cu părintele duhovnicesc; iar el însuşi, întâlnind orice arătare sau imbold duhovnicesc, trebuie ca, până la primirea hotărârii povăţuitorului, să se ţină cu îndârjire de pravila nevoinţei: «a nu primi, şi a nu lepăda».

«Neprimind», creştinul se fereşte de primejdia lucrării diavoleşti, sau de a primi imboldul drăcesc ca fiind dumnezeiesc, şi de a se învăţa astfel «a lua aminte la duhurile înşelăciunii şi dăscăliile dracilor» (1 Tim. 4: 1), şi de a da dumnezeiasca închinăciune diavolilor.

«Nelepădând», omul scapă de altă primejdie: a pune dumnezeiasca lucrare pe seama diavolului, şi astfel a cădea în păcatul «hulei împotriva Duhului Sfânt», precum fariseii puneau pe seama «puterii lui Velzevut, domnul dracilor» faptul că Hristos izgonea dracii.

Cea de-a doua primejdie este mai cumplită decât cea dintâi, datorită faptului că sufletul se poate obişnui să lepede harul şi să îl urască, şi într-atâta să-şi însuşească starea împotrivirii faţă de Dumnezeu, încât să se determine astfel şi în planul vecinic şi, prin urmare, acest păcat «să nu se ierte lui nici în veacul de acum, nici în cel viitor» (vezi Mt. 12: 22-32); pe când în cazul primei rătăciri, sufletul mai curând îşi poate cunoaşte înşelarea şi, prin pocăinţă, să-şi dobândească mântuirea, căci nu este păcat de neiertat, fără numai păcatul nepocăit.

Despre această cât se poate de însemnată pravilă a nevoinţei – «a nu primi, şi a nu lepăda» – şi despre cum se trăieşte ea în viaţa nevoitorului ar fi multe de spus, dar fiindcă în scrierea de faţă sarcina îmi este a înfăţişa doar aspectele esenţiale, şi nu amănuntele, mă voi întoarce la tema de mai nainte.

În forma sa mai desăvârşită, cunoaşterea voii lui Dumnezeu prin rugăciune este un fenomen rar întâlnit, cu putiţă doar după o îndelungă trudă, după multă cercare în lupta cu patimile, după multe şi grele ispitiri de la diavoli, pe de-o parte, şi după multe întâmpinări din partea lui Dumnezeu. Însă a se ruga osârduitor pentru ajutor este o faptă bună şi tuturor de neapărată trebuinţă: şi povăţuitorilor, şi celor supuşi, şi celor bătrâni, şi celor tineri, şi celor ce învaţă, şi celor ce sunt învăţaţi, părinţilor şi copiilor. Stareţul stăruia că toţi, fără abatere, neatârnând de rang, de stare sau de vârstă, totdeauna şi pentru toate fiecare precum poate să ceară lui Dumnezeu îndrumare, pentru că astfel treptat să-şi apropie calea de căile sfintei voi a lui Dumnezeu, câtă vreme nu a atins desăvârşirea.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre războiul duhovnicesc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s