Numele lui Dumnezeu

Stareţul cel mai adesea Îl numea pe Dumnezeu cu numele de «Domnul». Prin acest nume înţelegea uneori Sfânta Treime, alteori pe Dumnezeu-Tatăl, alteori pe Dumnezeu-Fiul, şi foarte rar pe Duhul Sfânt, al Cărui nume îl chema foarte des, şi acolo unde ar fi părut cu putinţă a folosi un pronume el neostoit folosea întreg numele: Duhul Sfânt. Fără îndoială, făcea aceasta pentru că numele «Duhul Sfânt», precum şi numele «Domnul», ca şi celelalte nume dumnezeieşti, neschimbat stârneau în sufletul său o vie răsfrângere, un simţământ de bucurie şi de dragoste.

Această trăire, adică bucuria şi simţământul luminii şi dragostei în inimă la chemarea Numelui lui Dumnezeu a fost pricina unor îndelungi neînţelegeri  theologice despre natura Numelor lui Dumnezeu. Începute la Athos, în legătură cu cartea pusnicului caucazian, Shimonahul Ilarion, În munţii Caucazului, neînţelegerile cu pricina au împânzit apoi Rusia, şi între anii 1912-1916 au răscolit adânc gândirea theologică rusă şi ierarhia Bisericii, ducând, din punct de vedere dogmatic, la un rezultat deplin mulţumitor.

Neînţelegerea pe seama Numelor Dumnezeieşti a coincis cu perioada vieţii duhovniceşti a Stareţului când el petrecea într-o încrâncenată luptă cu tot felul de răbufneli ale patimilor slavei deşarte şi mândriei, pricini de căpetenie ale grelelor sale suferinţe. Purtând în inima sa necontenit preadulcele nume al lui Hristos, deoarece rugăciunea lui Iisus nu îşi curma lucrarea înăuntrul său, el totuşi s-a ţinut departe de toată tulburarea legată de natura acestui Nume. Ştia că prin rugăciunea lui Iisus vine în inimă harul Sfântului Duh, că a chema Dumnezeiescul Nume a lui Iisus luminează întreg omul, arzând patimile din el, însă se ţinea de-o parte faţă de interpretările dogmatice ale experienţei pe care o trăia, temându-se de «a greşi în judecata minţii sale». Astfel de greşeli au fost nu puţine şi de o parte şi de alta, până ce s-a aflat dreapta înţelegere dogmatică.

Neînţelegerile au căpătat un caracter cât se poate de necuviincios şi de furtunos, şi aceasta întrista sufletul lui Siluan, care îşi petrecea nopţile în «tânguirea lui Adam».

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Întâlnirile cu Starețul Siluan

Nu m-am interesat niciodată de împrejurările vieţii de zi cu zi ale fericitului Stareţ. Poate a fost o greşală din partea mea, dar acum nu mai este cu putinţă a o îndrepta. Când mă întâlneam cu Stareţul atenţia îmi era desăvârşit absorbită de dorirea de a nu scăpa ceva din povăţuirea sa duhovnicească; de a înţelege cu mintea, de a pătrunde cu inima, de a păstra în suflet şi a-mi însuşi cuvântul său, sau mai degrabă aşezarea sa lăuntrică, duhul său.

Uneori mi se părea că Stareţului îi fusese dată puterea de a înrâuri prin rugăciune asupra celor cu care vorbea. Aceasta era cu atât mai de trebuinţă, cu cât cuvântul său, în cele din afară, era cât  se poate de simplu, ca şi cum nimic «deosebit» nu cuprindea – pe când, în esenţă, el exprima o stare mai presus de fire, şi era nevoie să împărtăşească prin rugăciune celui cu care vorbea acea stare din care purcedea acel cuvânt, altfel totul ar fi fost zadarnic: cuvântul ar fi rămas neînţeles, neînsuşit, ascuns.

Convorbirea cu Stareţul purta o trăsătură aparte, fără seamăn: o desăvârşită simplitate şi lipsă de constrângere, o deplină slobozenie de orice stinghereală sau frică de a greşi cu ceva; o adâncă încredere că nimic, nici o faptă sau cuvânt, fie el stângaci sau chiar nepotrivit, nu va duce la o ruptură, nu va strica pacea, nici nu se va izbi, drept răspuns, de vreo mustrare sau de vreo aspră respingere. În prezenţa sa nu se apropia de inimă nici o frică, şi în acelaşi timp o lăuntrică coardă a sufletului se încorda din răsputeri cu rugăciune, spre a se învrednici să respire acel duh de care el era plin.

Dacă intraţi într-o încăpere plină de bună mireasmă, pieptul fără să vrea vi se deschide spre a o primi în străfundurile sale. Aceeaşi mişcare a sufletului se făcea simţită în întâlnirile cu Stareţul. O liniştită, paşnică, dar şi foarte puternică, adâncă dorire de a primi mireasma sferei duhului lui Hristos, în care-i fusese dat Stareţului să trăiască, punea stăpânire pe suflet.

Ce rară îndulcire, fără seaman şi desăvârşit aparte, îţi dă întâlnirea cu un astfel de om!

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009