„Cu cât mai fierbinte e iubirea, cu atât mai fierbinte e ru­găciunea”

În anii copilăriei îmi plăcea să gândesc aşa: Domnul S-a înălţat la ceruri şi ne aşteaptă la El; dar pentru a fi împreună cu Domnul, trebuie să fim asemenea Lui sau ca nişte copii [Mt 18, 3], smeriţi şi blânzi, şi să-I slujim Lui. Atunci, după cuvântul Domnului: „Acolo unde sunt Eu, va fi şi slujitorul Meu” [In 12, 26], şi noi vom fi împreună cu El în împărăţia cerurilor. Dar acum sufletul meu e mâhnit şi abătut şi nu pot să mă înalţ cu minte curată spre Dum­nezeu şi n-am în mine destule lacrimi ca să plâng faptele mele cele rele; sufletul meu e secătuit şi istovit de întune­ricul posomorât al vieţii acesteia…

Ah, cine-mi va cânta cântul pe care-l iubesc din anii co­pilăriei despre cum S-a înălţat Domnul la cer şi cât de mult ne iubeşte şi cu cât dor ne aşteaptă la El. Cu lacrimi ascult acest cânt, pentru că sufletul meu tânjeşte pe pământ.

Ce s-a întâmplat cu mine? Cum am pierdut bucuria şi cum să o găsesc din nou?

Plângeţi cu mine păsări şi toate fiarele sălbatice! Plân­geţi cu mine, păduri şi pustii! Să plângă cu mine toată zi­direa lui Dumnezeu şi să mă mângâie în nenorocire şi în­tristare.

Iată ce gândeşte sufletul meu: dacă eu iubesc atât de puţin pe Dumnezeu şi sufletul meu tânjeşte cu atâta tă­rie după Domnul, cât de mare trebuie să fi fost întristarea Maicii lui Dumnezeu, când a rămas pe pământ după înăl­ţarea Domnului?

Ea n-a aşternut în scris întristarea sufletului Său, şi ce­ea ce ştim despre viaţa ei pe pământ e puţin, dar trebuie să ne dăm seama că nu e cu putinţă să înţelegem plinăta­tea iubirii ei pentru Fiul şi Dumnezeul ei.

Inima Maicii Domnului, toate gândurile şi tot sufletul ei erau preocupate de Domnul; dar i-a mai fost dat şi al­tceva: ea iubea norodul şi se ruga fierbinte pentru oameni, pentru noii creştini, ca Domnul să ne întărească, şi pentru toată lumea, ca toţi să se mântuiască. În această rugăciune era bucuria şi mângâierea ei pe pământ.

Nu înţelegem în deplinătatea ei iubirea Maicii lui Dum­nezeu, dar ştim aceasta:

Cu cât mai mare e iubirea, cu atât mai mari sunt şi su­ferinţele sufletului;

Cu cât mai deplină e iubirea, cu atât mai deplină e cu­noştinţa;

Cu cât mai fierbinte e iubirea, cu atât mai fierbinte e ru­găciunea;

Cu cât mai desăvârşită e iubirea, cu atât mai sfântă e viaţa.

Nimeni dintre noi nu ajunge la deplinătatea iubirii Mai­cii lui Dumnezeu; noi avem nevoie de pocăinţa lui Adam; în parte însă, aşa cum ne învaţă Duhul Sfânt în Biserică, înţelegem şi noi această iubire.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s