Să nu lăsăm rugăciunea să slăbească

Când nevoitorul, urnit de duhul iubirii lui Dumnezeu, se roagă cu adânc plânset, atunci, atingând o stare mai presus de care în acea clipă nu are puterea să se ridice, el cearcă odihna duhului din pricina apropierii către Dumnezeu; dar când rugăciunea se sfârşeşte, odihna rămâne în suflet doar un oarecare răstimp, uneori mai îndelungat, alteori mai scurt, iar apoi din nou începe a se învifora. Schimbările stărilor duc la urmări felurite. Unii într-un anume loc al căii lor duhovniceşti, ajung la o măsură a rugăciunii ce le umple sufletul de frică şi cutremur, iar apoi treptat coboară şi slăbesc în rugăciune. Alţii, suflete bărbătoase, dimpotrivă, cresc necontenit, căutând o deplinătate din ce în ce mai mare a rugăciunii, şi aceasta până când se va fi înrădăcinat în suflet dorirea, ba chiar nevoia lor, cea de a nu se cruţa până în sfârşit, de a-şi «urî şi pierde sufletul». Dar nici aceasta, precum vedem din scrierile Stareţului, nu este încă iubirea de pe urmă, pe care Domnul dă să o cunoască robii Săi, şi din îndulcirea căreia omul uşor rabdă suferinţa, ba chiar şi moartea.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s