Felurile închipuirii şi despre lupta cu ea (Partea II)

Calea nevoitorului ortodox este următoarea: el caută pe adevăratul Dumnezeu-Făcătorul, drept-aceea, prin rugăciunea minţii, duce o luptă cu miile de felurite chipuri, şi cu cele văzute, adică cele ce poartă o anume formă exterioară, o înfăţişare, o proiecţie a spaţiului şi a vremii, o culoare, şi altele asemenea, şi cu cele gândite, adică conceptele – pentru ca, despuindu-se de tot chipul făcut, să se roage lui Dumnezeu faţă către faţă.

Dumnezeu făureşte lumea, iar această făurire este parte din rânduiala pogorământului; omul însă merge către Dumnezeu în rânduiala înălţării, iar în înălţarea sa de la făptura către Dumnezeu nevoitorul nu neagă realitatea şi valoarea făpturii, ci doar nu o abstractizează şi nu o îndumnezeieşte, nu vede în ea un ţel în sine şi o valoare în sine. Dumnezeu nu a făcut lumea pentru ca El Însuşi să trăiască viaţa făpturii, ci pentru ca făptura înţelegătoare să se împărtăşească de a Sa Dumnezeiască fiinţare; iar dacă făptura înţelegătoare nu ajunge la îndumnezeirea ce nu se poate săvârşi fără împreună-lucrarea sa, atunci se pierde însuşi sensul fiinţării ei. Din această conştiinţă se naşte marea încântare înaintea lui Dumnezeu-Făuritorul, din contemplarea făpturii şi din cea mai deplină înţelegere a tot ce este în lumea zidită; dar totodată aceeaşi conştiinţă duce la desprinderea de tot ce este făurit, pentru a contempla pe Dumnezeu. Această desprindere nu este o lepădare a fiinţării reale, făurite – în sensul despuierii de ea sau al negării ei ca <<iluzie>>; nu este nici zbor poetic sau filosofic în sfera înaltelor şi minunatelor chipuri sau <<idei pure>>, oricât de înalte ar fi ele din punct de vedere axiologic, deoarece şi o astfel de situaţie ne-ar strămuta din nou într-o lume închipuită. Nu, ea este tindere către Dumnezeul cel Viu şi adevărat, în vârtutea dragostei pentru El, în vârtutea chemării noastre de a trăi în Dumnezeu, Cel ce este Ţelul în Sine şi Valoarea în Sine. În Dumnezeu este încununarea ce nu are nevoie de întrupare, în Dumnezeu desăvârşirea, în afara luptei şi a tragismului. Dumnezeu nu este <<dincolo de bine şi de rău>>, căci El este lumina în care nici un întuneric nu este.

Pentru credinciosul simplu şi smerit slobozirea de sub stăpânirea închipuirii se dobândeşte prin simpla şi întreaga năzuinţă de a trăi după voia lui Dumnezeu. Este ceva atât de simplu, şi totodată <<ascuns de la cei înţelepţi şi înţelegători>>, şi nu este cu putinţă a o lămuri în cuvinte.

În această căutare a voii lui Dumnezeu se cuprinde <<lepădarea>> de lume. Sufletul doreşte a trăi cu Dumnezeu şi Dumnezeieşte, şi de aceea se leapădă de voia proprie şi de închipuiri ce nu pot zidi adevărata fiinţare, ci se adeveresc a fi <<întunerecul cel mai din afară>>.

Lumea voii omeneşti şi a închipuirilor este lumea <<nălucirilor>> adevărului. Această lume la om este aceeaşi cu cea a căzuţilor diavoli, drept care închipuirea este poartă deschisă lucrării diavoleşti.

Şi chipurile diavoleşti, şi cele făurite de însuşi omul pot înrâuri asupra oamenilor, schimbându-le înfăţişarea şi chipul, dar într-un astfel de caz un lucru este de neocolit: tot chipul zidit de însuşi omul sau insuflat de diavoli şi primit în suflet va stâlci chipul duhovnicesc al omului zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. O asemenea <<făurire>>, în sfârşitul dezvoltării sale duce la <<îndumnezeirea>> de sine a făpturii, adică la afirmarea principiului Dumnezeiesc ca fiind cuprins în însăşi firea omului. În vârtutea acestui fapt, religia firească, adică religia minţii omeneşti, în chip fatal va primi un caracter pantheist.

Şi chipurile omeneşti, şi cele diavoleşti îşi au puterea proprie, uneori cât se poate de mare, dar nu pentru că sunt reale în sensul ultim al cuvântului, precum este puterea Dumnezeiască ce făureşte dintru nimic, ci pentru că voia omului înclină către ele; şi numai în cazul când înclină către ele omul se formează dupa ele. Dar Domnul slobozeşte de sub stăpânirea patimilor şi a închipuirilor pe cel ce se pocăieşte, iar creştinul slobozit de ele îşi râde de puterea chipurilor.

Puterea răului cosmic asupra omului este uriaşă, şi nimeni dintre urmaşii lui Adam nu o poate birui fără Hristos şi în afara lui Hristos. El este Iisus-Mântuitorul în adevăratul şi singurul înţeles al cuvântului. Iată credinţa nevoitorului dreptslăvitor, şi pentru aceea rugăciunea liniştirii minţii se săvârşeşte prin neîncetata chemare a numelui lui Iisus Hristos, de unde şi rugăciunea aceasta a primit denumirea de <<rugăciunea lui Iisus>>.

———————————————

Monahul ce se linişteşte, în greaua nevoinţă a luptei cu închipuirea care stâlceşte viaţa duhovnicească se întâlneşte cu nenumăratele ei manifestări ce se pot clasifica în diferite feluri. Stareţul le reducea la cele patru forme mai sus pomenite, ceea ce îi dădea putinţa de a înfăţişa esenţa problemei.

Cea dintâi formă priveşte lupta în general cu tot ce este patimă.

Cea de-a doua este proprie celui ce se roagă după chipul cel dintâi. De această formă a închipuirii se leagă de asemenea cunoscuta metodă a <<cugetării la Dumnezeu>> sau a <<meditaţiei>>, când omul, prin închipuire, îşi făureşte în minte scene din viaţa lui Hristos sau alte chipuri sfinte. De obicei începătorii sau nevoitorii necercaţi înclină către o astfel de lucrare. Cel ce lucrează o asemenea rugăciune <<închipuitoare>> nu îşi închide mintea în inimă pentru lăuntrica trezvie, ci rămânând în latura vizuală a chipurilor, precum socoteşte el, dumnezeieşti, de sine făurite, se aduce pe sine în starea unei aprinderi sufleteşti (emoţionale) care, în cazul unei mai mari concentrări, poate duce până la un anume tip de extaz patologic. Într-un asemenea caz el se bucură de <<înfăptuirile>> sale, se lasă atras de ele, le cultivă, le socoteşte duhovniceşti, harice, ba chiar înalte, pe sine se vede ca sfânt şi văzător al dumnezeieştilor taine, dar drept rezultat ajunge până la halucinaţii, se îmbolnăveşte rău sufleteşte, şi în cel mai bun caz rămâne <<în înşelare>>, petrecându-şi viaţa într-o lume a fantasmelor.

Cât despre a treia şi a patra formă a închipuirii, se poate spune că ele stau la temeiul a toată cultura raţionalistă, şi deci unui om cult îi este deosebit de greu a se lepăda de ele, căci el vede în acea cultură bogăţia sa duhovnicească, a cărei lepădare este neasemuit mai grea decât a celei materialnice. Această împrejurare duce la un fenomen ciudat ce ni s-a dat a observa, anume că printre nevoitorii simpli şi cu puţină carte, ce au iubit rugăciunea minţii, mai adesea se întâlneşte atingerea unei mari înălţimi şi curăţii, decât printre cei învăţaţi, care în covârşitoarea majoritate a cazurilor rămân la al doilea chip al rugăciunii.

Cei adânc religioşi şi înclinaţi către nevoinţă desluşesc cu uşurinţă a treia formă a închipuirii ca fiind o întoarcere către pământ; şi vădită fiindu-le nepotrivirea ei în ce priveşte rugăciunea, lupta cu ea în ceasul rugăciunii se simplifică. Altfel stau lucrurile cu cea de-a patra formă, care poate atinge o nesfârşită subţirime şi să treacă drept viaţă în Dumnezeu. Deosebita însemnătate a acestei probleme a nevoinţei ne îndeamnă a ne apleca asupra ei mai amănunţit.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s