Felurile închipuirii şi despre lupta cu ea (Partea I)

Staretul scria:

O, fraţilor, să uităm pământul şi toate câte sunt într-însul, căci ne abate de la vedenia Sfintei Treimi, Care este neajunsă minţii noastre, dar pe Care Sfinţii o văd în ceruri în Duhul Sfânt. Iar noi să petrecem în rugăciune, fără nici o închipuire….

Când sufletul în Duhul Sfânt cunoaşte pe Domnul, în fiece clipă, neîncetat, el se minunează de milosârdia lui Dumnezeu şi de mareţia şi puterea Sa, iar Domnul Însuşi cu al Său har, milostiv, ca o mamă iubitoare de prunci, învaţă sufletul smeritele, bunele gânduri, şi îi dă a-L simţi de faţă şi apropiat, şi sufletul, în smerenie, vede pe Domnul fără nici un gând.

Capacitatea închipuirii este foarte variată în manifestările sale. Nevoitorul se luptă mai nainte de toate cu aspectul închipuirii ce se leagă de lucrarea patimilor grosolane, trupeşti. El ştie că fiece patimă îşi are chipul propriu, căci ea ţine de sfera lumii zidite, fiinţând neapărat într-o formă sau alta, purtând un anume chip. Lucrarea poftei pătimaşe în om, în chip firesc dobândeşte putere doar atunci când chipul patimii, primit înlăuntru, atrage către sine mintea. Dacă mintea se abate de la chipul adus de patimă, aceasta nu se poate dezvolta şi se stinge. De pildă, când vine o poftă trupească, deşi fiziologic este firească, nevoitorul îşi păzeşte mintea de chipul ce se naşte în ea venind din afară şi cu care patima o îmbie; iar dacă mintea nu primeşte chipul, patima nu-şi poate desfăşura lucrarea, şi neapărat se stinge. Vorbind aci de minte, avem în vedere nu judecata, nu gândirea logică a minţii, ci ceea ce s-ar defini poate mai bine prin cuvântul <<atenţie>>. O astfel de păzire a minţii de chipul patimii dă deplina putinţă, dovedită de experienţa milenară a nevoinţei, de a păzi de-a lungul întregii vieţi înfrânarea întreg-cugetătoare, chiar şi purtând un trup puternic, cum vedem în pilda Stareţului. Şi dimpotrivă, dacă mintea omului primeşte cu îndulcire chipul pătimaş, atunci energia acestuia va stăpâni tiranic până şi un trup neputincios, bolnav şi istovit.

Să luăm altă patimă – ura. Şi ea îşi are propriul chip, şi dacă mintea se păzeşte de a i se da, patima nu se poate dezvolta; însă dacă se uneşte cu ea, atunci patima, în măsura acestei uniri, îşi va dobândi o putere crescândă şi va putea ajunge până la a pune stăpânire.

Un alt fel de închipuire cu care se luptă de obicei nevoitorul se numeşte visătorie. Omul se îndepărtează de la starea reală a lucrurilor din lume şi trăieşte în tărâmul fanteziei. Roadele fanteziei, cea neputincioasă a zidi ceva ce nicicum nu există, ceva cu totul <<dintru nimic>>, nu pot purta un caracter desăvârşit străin de lumea înconjurătoare; cu alte cuvinte, în ele neapărat vor fi elemente din lumea reală, precum se întâmplă în visuri, şi pentru aceea ele nu sunt absolut de neajuns. De pildă, un om sărac îşi închipuie că a ajuns împărat, sau proroc, sau un mare savant. Istoria cunoaşte cazuri când oameni săraci din păturile cele mai de jos ale societăţii au ajuns împăraţi, ş.a.m.d, însă, de obicei, aceasta nu se întâmplă cu cei visători.

Nădăjduiesc că cititorului îi este limpede ce înţeleg vorbind despre <<visătorie>> şi, spre a nu lungi cuvântul, voi trece la un alt fel de manifestare a puterii închipuirii. Omul folosindu-se de putinţa de a-şi aminti şi reprezenta, poate cugeta, de pildă, la rezolvarea unei anumite probleme tehnice, iar atunci mintea-i va căuta prin cugetare putinţa practică de a înfăptui vreo idee sau alta. Acest fel de îndeletnicire ce se însoţeşte de închipuire are o mare însemnătate în cultura omenească şi este de neapărată trebuinţă în viaţă; nevoitorul însă, căutând rugăciunea curată, năzuieşte a se îngrădi pe sine în toate prin neagonisire, astfel încât nici acest fel de închipuire să nu-l împiedice ca <<gândul cel dintâi şi puterea cea dintâi să o dea lui Dumnezeu>>, adică să se adune întreg în Dumnezeu.

 Şi în sfârşit, încă un fel de inchipuire de care voiesc să vorbesc este încercarea minţii de a pătrunde în taina fiinţei şi a atinge lumea Dumnezeiască. Astfel de încercări neapărat se însoţesc de închipuire, pe care mulţi sunt înclinaţi a o numi cu înalta denumire de creativitate theologica. Nevoitorul liniştirii minţii şi al rugăciunii curate se luptă hotărât în sine cu acest fel de <<creativitate>>, fiindcă este un demers potrivnic rânduielii fiinţării reale, în măsura în care omul crează astfel pe Dumnezeu după chipul său şi după asemănarea sa.

Este cu putinţă ca spusele mele să stârnească multe nedumeriri şi împotriviri, dar nu mă voi putea opri asupra lămuririlor, nădăjduind a fi, cu oarecare bunăvoinţă, înţeles cum se cuvine.

Nevoitorul rugăciunii se întemeiază pe credinţa că Dumnezeu ne-a făcut pe noi, şi nu noi Îl facem pe Dumnezeu; drept aceea, ocolind toată făurirea theologică sau filosofică, se îndreaptă cu nevăzuta rugăciune către Dumnezeu; şi dacă bunăvoirea lui Dumnezeu se va pogorî către rugător, şi-i va fi dat să guste apropierea lui Dumnezeu, chiar şi atunci cunoaşterea lui Dumnezeu cea mai presus de chip se va îmbrăca într-un chip sau altul, însă acel chip nu va fi <<născocit>> de către nevoitor sau proroc, ci <<dat>> lui de sus.

Nevoitorul rugăciunii caută pe Dumnezeu – pe Făcătorul său; iar Dumnezeu, prin pogorământul şi bunăvoirea Sa dă cunoaşterea despre Sine în chipuri pe înţelesul omului. Aceste chipuri ard în om patimile şi îl sfinţesc; dar dacă le va socoti ca fiind încununarea descoperirii, va cădea în rătăcire, şi atunci până şi chipurile date de sus i se vor putea preface într-o piedică de netrecut spre o mai desăvârşită cunoaştere de Dumnezeu.

Gândul făuritor al lui Dumnezeu se înfăptuieşte şi se întruchipează în lume, dar libertatea făpturii merge în sens contrar: ea caută pe Însuşi Dumnezeu, în Care îşi găseşte ultimul ţel şi înţeles al făpturii sale. Ţelul lumii făcute nu este fiinţarea sa în sine, pentru sine, chipul fiinţării sale, ci ca făptura să cunoască pe Făcătorul şi să se îndumnezeiască.

Pricina facerii lumii este prisositoarea bunătate a lui Dumnezeu, ci nicicum neapărata trebuinţă a întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul; cu alte cuvinte, întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul nicicum nu a fost o neapărată trebuinţă pentru Însuşi Cuvântul, şi nici facerea lumii nu a fost doar actul premergător al întrupării lui Dumnezeu.

Pogorârea Cuvântului nu dovedeşte valoarea de sine stătătoare a lumii, ci ţelul sau înţelesul pogorârii se descoperă în numele pe care l-a primit, smerit întrupându-se, Dumnezeu-Cuvântul: Iisus-Mântuitor – <<Şi vei chema numele lui Iisus; că acesta va mântui pre norodul Său de păcatele lor>> (Mt. 1:21).

Dumnezeu nu este lumea ideală, în sensul de lumea ideii; iar chipul lumii de faţă, empirice, nu este întruchiparea lumii ideale Dumnezeieşti, adică o întruchipare fără de care însuşi fiinţa Dumnezeiască s-ar afla lipsită, nedesăvârşită.

În tot ce este făurire omenească, ideea omului îndreptată către lume îşi caută propria întrupare, înfăptuire, fără de care ea ar rămâne neîncununată în a sa dezvoltare; însă în lumea Dumnezeiască întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul nu este încununarea unui proces theogonic, adică încununarea unei dezvoltări în însăşi Dumnezeirea, şi deci de neapărată trebuinţă pentru Însuşi Dumnezeu, pentru deplinătatea fiinţării Sale.

Acesta, pe scurt, este temeiul dogmatic al rugăciunii duhovniceşti despre care vorbim.

Rugăciunea duhovnicească nu este nici făurire artistică, nici lucrare ştiinţifică, nici cercetare sau cugetare filosofică, nici theologie abstractă, raţională. Viaţa duhovnicească nu este împlinirea năzuinţelor noastre emoţionale prin realizarea lor, adică înfăptuire în trăiri sau în chipuri materializate – de pildă arta. Toate cele pomenite aci alcătuiesc felurite aspecte ale manifestării închipuirii. Unele pot fi socotite mai înalte, altele mai puţin înalte, adică este cu putinţă a stabili o ierarhie a acestor forme după o rânduire axiologică – totuşi ele toate se raportează la sfera închipuirii ce trebuie depăşită, căci altminteri va fi cu neputinţă a atinge şi rugăciunea desăvârşită, şi adevărata theologie, şi o viaţă cu adevărat plăcută lui Dumnezeu.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s