Rugăciunea monahilor pentru lume

Îmi amintesc de o vizită de neuitat. A venit la noi un monah pustnic. Avea pe atunci în jur de şaptezeci de ani. Trăia într-un loc singuratic aflat între Mănăstire şi Schit, într-o râpă lângă un pârâu, în mijlocul pădurii. Avea faţa chinuită, brăzdată, palidă, de mult nespălată, de culoare cenuşie, iar părul şi barba nepieptănate, cărunte, cenuşii închise; ochii îi erau înfundaţi, albastru-cenuşii. Îndelung am vorbit împreună. Iată ce povestea despre sine:

De mulţi ani mă doare sufletul la gândul că iată noi, monahii, ne-am lepădat de lume, am părăsit şi părinţi, şi patrie, am lăsat toate cele ce alcătuiesc de obicei viaţa oamenilor, am dat făgăduinţe înaintea lui Dumnezeu, a Sfinţilor Îngeri şi a oamenilor să trăim după legea lui Hristos; ne-am lepădat de propria voie şi ducem o viaţă care de fapt este mucenicească, şi tot nu propăşim în bine. Oare mulţi dintre noi se vor mântui? Eu cel dintâi pier. Văd şi pe ceilalţi că-i stăpânesc patimile. Iar când întâlnesc mireni, văd cum trăiesc ei într-o mare neştiinţă, negrijulii, şi nu se pocăiesc. Şi iată, câte puţin, fără să-mi dau seama, am început a mă ruga pentru lume. Mult am plâns la gândul că dacă noi, monahii, cei ce ne-am lepădat de lume nu ne mântuim, atunci cu lumea ce va fi? Şi aşa, treptat, durerea mea creştea, până când am început să plâng, de-acum cu lacrimi de deznădejde. Şi iată anul trecut, când aşa deznădăjduit, ostenit de plâns, zăceam noaptea pe duşumea, Domnul S-au arătat şi m-au întrebat: „De ce plângi aşa?”… Eu tac… „Au nu ştii că Eu voi judeca lumea?”… Eu iarăşi tac… Domnul zice: „Voi milui pe tot omul care, fie şi o dată în viaţă, a chemat pe Dumnezeu”… Mi-a venit gândul: „Atunci noi pentru ce ne muncim atâta zi de zi?” Domnul, la mişcarea gândului meu, răspunde: „Cei ce suferă pentru porunca Mea, în Impărăţia Cerului vor fi prietenii Mei, dar pe ceilalţi doar voi milui”. Şi S-au depărtat Domnul.

Aceasta s-a petrecut cu dânsul aievea. Tot atunci el a povestit şi alte două vedenii pe care le avusese într-un somn uşor, după o dureroasă rugăciune pentru lume.

Nu voi numi pe acel monah, căci este încă în viaţă, şi mă voi feri de a cântări vedenia. L-am ascultat fără cel mai mic semn al vreunei atitudini faţă de povestirea sa, urmând pravila riguroasă a părinţilor athoniţi de a fi cât se poate de grijulii când este vorba de vedenii. Poate că prudenţa mea neprimitoare, sau poate altceva nepotrivit din atitudinea mea l-a îndepărtat pe Stareţul-monah, căci după aceea n-a mai revenit. Este drept că avusesem gândul îndrăzneţ să-l cerc mai departe. Oare aceasta să-l fi scârbit? Nu ştiu.

În vremea împeună-petrecerii mele cu monahii Sfântului Munte am întâlnit nouă oameni care iubeau a se ruga pentru lume şi care se rugau cu lacrimi. Odată am auzit convorbirea dintre doi monahi. Unul zicea:

– Nu pot înţelege, de ce Domnul nu dăruieşte pace lumii dacă fie şi un singur om Îl roagă cu stăruinţă?

Celălalt a răspuns:

– Şi cum este cu putinţă deplina pace pe pământ, dacă rămâne fie şi un singur om cu rea-voinţă?

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s