„Eu nu am venit să pierd pe oameni, ci să-i mântuiesc”

Stareţul înţelegea şi întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul, şi întreaga viaţă pământească a lui Hristos ca dragoste pentru întreaga lume, măcar că aceasta este plină de vrăjmăşie pentru Dumnezeu. Asemenea şi pe Duhul Sfânt L-a cunoscut într-o dragoste care, prin arătarea sa, izgoneşte toată ura, precum lumina izgoneşte întunerecul; într-o dragoste care aseamănă pe om cu Hristos până în cele mai lăuntrice mişcări ale sufletului. Aceasta şi este, potrivit învăţăturii Stareţului, adevărata credinţă.

Mulţi au cercetat toate credinţele, însă adevărata credinţă nu au cunoscut-o aşa cum se cuvine; dar cel ce în smerenie va ruga pe Dumnezeu, ca Domnul să-l lumineze, da-va lui Domnul a cunoaşte cât de mult iubeşte El omul.

Oamenilor le este frica să se arunce în focul pe care Domnul l-a adus pe pământ. Le este frică să ardă în el şi să-şi “piardă” sufletul. Însă cei ce nu s-au înfricat de această credinţă (Lc. 17:33, Io. 12:25), precum vedem în pilda Stareţului, ştiu că au aflat viaţa cea vecinică – şi o ştiu atât de limpede, că nu le trebuie altă mărturie, fără numai duhul ce poartă mărturia în ei înşişi (1 Io. 3:14, 5:10).

Ani îndelungaţi viaţa Stareţului a fost rugăciune pentru lume; şi, într-un chip necunoscut nouă, harul lui Dumnezeu îl încunoştinţa că, atâta vreme cât va fi în lume o astfel de dragoste şi rugăciune, lumea se va păzi de către Dumnezeu, dar când iubirea pentru vrăjmaşi va dispărea cu totul de pe faţa pământului, atunci lumea va pieri în focul dezbinării atotcuprinzătoare.

Calea Stareţului este calea sfinţilor, arătată de Însuşi Hristos, dar lumea, în întregul ei, nu a primit-o. Luptându-se cu răul ce se manifestă până şi fizic, oamenii aleargă către forţa fizică. Pe această cale se află chiar şi creştini. În Biserica Apuseană, în Evul Mediu, lupta fizică cu răul căpătase o îndreptăţire dogmatică pe care nu a lepădat-o nici până astăzi. Pe atunci ea apărea sub forma “sfintei inchiziţii”, dar astăzi ia alte forme, care însă, în esenţa lor duhovnicească, rămân identice. De ademenea, şi în istoria Bisericii Pravoslavnice – şi istoria din vechime, şi cea prezentă până în zilele noastre – se cunosc multe cazuri când se înclina către ideea luptei fizice cu răul, dar, din fericire, acestea erau răbufnirile unor ierarhi răzleţi, sau ale unor grupări bisericeşti; dar Însăşi Biserica nu numai că nu a sfinţit şi nu a dogmatizat asemenea mijloace, ci totdeauna a mers pe calea urmării lui Hristos cel Răstignit, carele a luat asupră-Şi povara lumii.

Stareţul avea o adâncă şi limpede conştiinţă că răul nu se biruieşte decât cu binele; că lupta prin silnicie nu duce decât la înlocuirea unei tiranii cu alta. De multe ori mi-a fost dat să vorbesc cu el pe această temă. Spunea:

În Evanghelie este spus limpede… Când samarinenii nu au voit să-L primească pe Hristos, Apostolii Iacov şi Ioan au voit să aducă foc din cer spre a-i pierde, însă Domnul i-a oprit, zicând: Voi nu ştiţi ai cărui duh sunteţi… Eu nu am venit să pierd pe oameni, ci să-i mântuiesc (vezi Lc. 9:52-56). Şi noi datori suntem să avem numai acest gând – ca toţi să se mântuiască.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre libertate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s