Arhive lunare: martie 2012

Pildă din viața sfântului despre nejudecare

Mănăstirea Sfântul Panteleimon este foarte mare şi nu uşor de ocârmuit. Feluritele ramuri ale gospodăriei au fiecare mai-marele său, numit iconom. Iconomii, în vârtutea răspunderii lor, uneori nu pot urma rânduielii de obşte a Mănăstirii şi de aceea în marea trapeză obştească îşi au o masă aparte, “a iconomilor”, la care fiecare şade după cum îi îngăduie lucrul. În ultimii mulţi ani Părintele Siluan devenise iconom şi mânca în zilele de rând la această masă.

Mănăstirea Sfântul Pantelimon

Printre iconomi se afla şi un monah, Părintele P., ce se deosebea în chip izbitor de ceilalţi fraţi prin capacităţile sale, dar cumva, în chip curios, lucrurile <<nu-i prea ieşeau>>. Bogata iniţiativă a Părintelui P., în majoritatea cazurilor nu afla încuviinţarea celorlalţi părinţi şi nimic din tot ce săvârşea nu avea sorţi de izbândă. Cândva, cu prilejul unei obişnuite năruiri a iniţiativelor sale, fapta sa a fost supusă unei aspre critici în trapeză, la masa iconomilor. Părintele Siluan şedea împreună cu ceilalţi dar nu lua parte defel la <<judecată>>. Atunci unul dintre iconomi, Părintele M., întorcându-se către el, zice:

– Tu taci, părinte Siluan; înseamnă că eşti de partea Părintelui P. Nu-ţi sunt la inimă interesele aşezământului nostru… Ce pagubă a pricinuit el Mănăstirii!

Părintele Siluan tăcea; curând îşi sfârşi masa, iar apoi, ducându-se la Părintele M. care deja ieşise din trapeză, îi zise:

– Părinte M., de câţi ani eşti în Mănăstire?

– De treizeci şi cinci de ani.

– M-ai auzit vreodată să fi osândit pe cineva?

– Nu, nu te-am auzit.

– Şi-atunci cum de vrei să încep acum să-l înjosesc pe Părintele P.?

Părintele M. s-a tulburat şi i-a răspuns ruşinat:

– Iartă-mă.

– Ierte Dumnezeu.

 “Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre nejudecarea aproapelui

„Cum grăiesc cei desăvârşiţi?”

Stareţul putea vorbi simplu, fără urmă de slavă deşartă, despre cele ce depăşesc hotarele măsurilor omeneşti. Dacă ascultătorul avea încredere în el, atunci prin această aparent simplă convorbire el primea, în măsura putinţelor sale, starea mai presus de fire în care se afla însuşi Stareţul.

Îmi amintesc ce povestea el despre un minunat nevoitor rus, Părintele Stratonic, care venise din Caucaz ca să cerceteze Athosul. Părintele Stratonic avea un rar dar al cuvântului şi al rugăciunii cu lacrimi; pe mulţi pustnici şi monahi din Caucaz îi ridicase din istoveală şi din negrijanie la o nouă nevoinţă, descoperindu-le căile luptei duhovniceşti. Părintele Stratonic era primit cu multă dragoste şi la Athos, în cercul nevoitorilor, şi cuvântul său insuflat se întipărea adânc în sufletele multora. Bogăţia discernământului, frumuseţea şi puterea minţii, cuprinzătoarea experienţă, darul unei adevărate rugăciuni – toate acestea făceau din el o figură centrală în cercul nevoitorilor. Petrecuse cam două luni în Sfântul Munte şi începea să se mâhnească de-acum pentru că în zadar se trudise cu lunga călătorie pentru <<zidirea>> sa; din întâlnirile cu monahii athoniţi el însuşi nu primise nimic nou. Ducându-se la duhovnicul Mănăstirii Ruseşti Sfântul Panteleimon, Stareţul Agathodor, şi împărtăşindu-i durerea sa, îl rugă să-i arate pe cineva dintre părinţi cu care ar fi putut vorbi despre ascultare şi celelalte lucrări ale monahului. Părintele Agathodor l-a trimis ca oaspete la Vechiul Russikon, unde în acea vreme (înainte de războiul din 1914) se adunaseră mai mulţi minunaţi nevoitori din frăţia Mănăstirii.

Vechiul Russikon este aşezat în munţi, la o înălţime cam de 250 m deasupra mării, la răsărit de Mănăstire, cale de un ceas şi zece minute de mers pe jos. Acolo se statornicise rânduiala unei mai mari nevoinţe decât în Mănăstire. Locul era pustiu, liniştit, şi deci acolo trăgeau monahii doritori de o mai mare însingurare pentru a lucra rugăciunea minţii. În acea vreme locuia acolo şi părintele Siluan.

La Vechiul Russikon l-au primit pe Părintele Stratonic cu multă bunăvoire. Mult a vorbit acolo cu părinţii Russikonului, fie cu câte unul în parte, fie în grupuri. Într-una din zilele de praznic Părintele Schimonah Dosithei l-a invitat la sine în chilie împreună cu alţi câţiva monahi, între care părinţii Veniamin din Kaliagra, Onisifor şi Siluan. Convorbirea fusese foarte cuprinzătoare. Toţi fuseseră încântaţi de ceea ce spusese Părintele Statonic, căruia nu numai ca oaspete i se dăduse întâietate, ci întrecea pe ceilalţi şi prin darul cuvântului. Părintele Siluan era cel mai tânăr între cei de faţă şi deci, fireşte, şedea în colţul chiliei şi tăcea, ascultând cu luare-aminte fiece cuvânt al nevoitorului caucazian. După convorbire Părintele Stratonic, care nu-l cercetase îndeosebi pe Părintele Siluan, şi-a arătat dorinţa de a-l cerceta în “coliba” pe care şi-o zidise la cinci-şase minute depărtare către sud-est de clădirea principală, pentru mai multă însingurare. S-au învoit pentru ziua următoare la ora trei. În noaptea aceea Părintele Siluan mult s-a rugat ca Domnul să binecuvinteze şi convorbirea lor.

Părintele Stratonic a venit la vremea hotărâtă. Cuvântul între cei doi nevoitori a început cu uşurinţă şi curând a luat cursul dorit. Şi unul şi altul râvnea cu duhul necontenit către acelaşi ţel, şi mintea lor neîncetat trăia aceleaşi căutări, singurele care pentru ei erau cu adevărat însemnate.

Siluan, care cu o zi înainte ascultase cu luare-aminte pe Părintele Stratonic, observase că acesta vorbea <<din mintea sa>>, şi că cuvântul său despre întâlnirea voii omeneşti cu voia lui Dumnezeu şi despre ascultare era <<nelimpede>>.

Şi-a început convorbirea cu trei întrebări la care dorea răspuns:

Cum grăiesc cei desăvârşiţi?

Ce înseamnă a se da voii lui Dumnezeu?

În ce constă esenţa ascultării?

Pe semne că uimitoarea atmosferă a duhului unde petrecea Siluan îl înrâurise dintr-o dată pe Părintele Stratonic care, simţind însemnătatea şi adâncul întrebărilor, căzu pe gânduri. După o scurtă tăcere zise:

– Aceasta nu o ştiu… Spune-mi-o tu.

Siluan răspunse:

– Ei de la sine nimic nu grăiesc… Grăiesc numai ceea ce le dă Duhul.

În acea clipă Părintele Stratonic vădit trăia starea despre care vorbea Siluan. I se descoperise o nouă taină a vieţii duhovniceşti, necunoscută lui până atunci. Şi-a simţit propriile neajunsuri din trecut, a înţeles cât era de departe încă de desăvârşirea pe care se gândea că o dobândise după atâtea întâlniri cu monahii, când vădit era mai presus de ceilalţi – şi doară întâlnise mulţi nevoitori minunaţi. Cu recunoştinţă căută către Părintele Siluan.

Odată lămurită întâia întrebare în adâncul sufletului său, din însăşi trăirea acelei stări date lui prin rugăciunea Părintelui Siluan, de acum celelalte două îi erau uşor de însuşit.

Mai departe convorbirea s-a purtat asupra rugăciunii. Părintele Stratonic spunea că dacă rugăciunea se săvârşeşte fără lacrimi înseamnă că ea nu şi-a găsit adevăratul loc, şi deci rămâne fără roadă. La care Siluan a răspuns că lacrimile în rugăciune, ca şi toată alta putere a trupului, se pot slei, dar atunci mintea, subţiată de plâns, trece într-un anume subţire simţământ al lui Dumnezeu şi, curăţă de tot gândul, în liniştire contemplă pe Dumnezeu. Iar aceasta poate fi mai presus chiar şi decât plânsul.

Părintele Stratonic a plecat mulţumit. După aceea a mai venit încă de multe ori la Siluan şi până la sfârşitul şederii sale în Sfântul Munte între ei s-a păstrat o caldă iubire. Într-una din următoarele sale cercetări el a întărit cuvântul lui Siluan pentru rugăciune. Vădit Dumnezeu îi dăduse să trăiască şi această stare.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

Mărturii (II)

Un episcop sârb (n.n. Sfântul Episcop Nicolai Velimirovici) care venise de mai multe ori la Sfântul Munte şi care mult îl iubise pe Stareţ, auzind că se săvârşise a scris în jurnalul său misionar un necrolog intitulat: <<Omul marii iubiri>>, unde, între altele, spune despre dânsul următoarele:

Despre acest minunat monah se poate spune doar: dulce suflet. Nu numai eu am simţit dulceaţa acestui suflet, ci şi fiecare închinător la Athos care s-a întâmplat să-l întâlnească. Siluan era înalt, puternic, cu o barbă mare neagră şi, datorită înfăţişării sale, nu îndată înclina un străin către el. Dar destul era o singură convorbire pentru a iubi pe acest om… Vorbea despre nemărginita dragoste a lui Dumnezeu pentru om şi ducea pe păcătos până la a se osândi pe sine cu asprime.

Povestind apoi despre unele convorbiri cu Stareţul, Episcopul scrie:

Acest minunat nevoitor fusese un simplu monah, însă bogat în dragostea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Mulţi monahi din toate laturile Sfântului Munte veneau către el după sfat, dar mai cu seamă monahi sârbi de la Hilandar şi din Schitul Sfântului Savva (a Serbiei). Ei vedeau într-însul pe părintele duhovnicesc ce îi năştea cu dragostea sa. Toţi aceştia şi-au simţit acum dureros despărţirea de el. Şi multă, multă vreme îşi vor aminti de dragostea Părintelui Siluan şi de înţeleptele lui sfaturi.

Şi mie Părintele Siluan foarte mult mi-a ajutat duhovniceşte. Simţeam cum rugăciunea sa mă întărea. De câte ori mă duceam la Sfântul Athos, mă grăbeam să-l întâlnesc …

Autorul îşi încheie necrologul cu următoarele cuvinte:

Şi încă multe, multe mi-a fost dat să aud de la Părintele Siluan, şi să aud despre el de la alţii. Dar cine ar putea să înşiruie sau să scrie toate acestea? Cartea vieţii sale este scrisă în întregime cu mărgăritarul înţelepciunii şi cu aurul iubirii. Este o uriaşă, nepieritoare carte. Acum ea s-a închis şi, cu mâinile îngerului său păzitor, este înfăţişată înaintea vecinicului şi dreptului Judecător. Iar vecinicul şi dreptul Judecător va zice sufletului ce atâta L-a iubit pe pământ: Credincioasă sluga Mea Siluan, intră întru bucuria Domnului tău. Amin.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Conferinte/Interviuri/Mărturii despre Sfantul Siluan

Mărturii (I)

După sfârşitul Stareţului un Ierodiacon a cerut Igumenului Mănăstirii binecuvântarea <<să meargă la pustie>>. Chemat fiind în soborul bătrânilor, el a trebuit să răspundă la întrebarea de ce vrea să iasă din obşte. Ierodiaconul a răspuns că o socoteşte folositoare mântuirii sale. Atunci unul din soborul bătrânilor, Schimonahul Matthei, zice: <<Oare nu este prielnic aci a te mântui? Toată viaţa sa Părintele Siluan şi-a petrecut-o în Mănăstirea noastră, şi crezi că vei găsi la pustie pe cineva mai mare ca dânsul?>> Şi aceasta o spunea Părintele Matthei, care în timpul vieţii Stareţului Siluan fusese unul din cei ce se temuseră cel mai mult pentru el.

Un altul dintre cei mai bătrâni monahi ai mănăstirii, Schimonahul Trofim, un minunat nevoitor a cărei viaţă ar fi putut sluji drept bună pildă multora, după sfârşitul Stareţului a citit o parte din însemnările lui. Cuvintele Stareţului despre dragostea lui Dumnezeu, despre smerenie, despre <<a-şi ţine mintea în iad şi a nu deznădăjdui>>, şi altele, i-au lăsat o adâncă impresie. Îmi amintesc de întâlnirea cu el la <<poarta mică>> a Mănăstirii. Oprindu-mă, mi-a spus:

– Acum am văzut că Părintele Siluan a ajuns la măsura Sfinţilor Părinţi… Sfârşitul lui m-a încredinţat de aceasta.

– Părinte Trofim, mi-am îngăduit eu să zic, oare o jumătate de veac de împreună vieţuire în Mănăstire nu v-a încredinţat de aceasta, ci numai sfârşitul?

– Întotdeauna l-am iubit, şi mă bucuram să-l întâlnesc, dar mi se părea că vorbeşte prea direct cu Dumnezeu şi, drept să-ţi spun, mă temeam pentru dânsul.

– Şi cum vorbea, de vă temeaţi pentru dânsul?

– El, deşi foarte simplu, dar cumva atât de îndrăzneţ şi cutezător vorbea despre rugăciune şi despre Dumnezeu, ca despre Tatăl său firesc, încât mi se întâmpla să-l opresc şi să-i spun: <<Încetează, părinte>>… Mi se părea că îşi pierduse frica lui Dumnezeu.

– Iar când îl opreaţi, el cum răspundea?

– Era întotdeauna acelaşi. Îl opresc – el tace.

– Şi se supăra oare când îl opreaţi?

– A, nu! Era un om blajin, şi nu-mi amintesc să se fi supărat vreodată.

– Părinte Trofim, ştiţi totuşi că cei înşelaţi sunt întotdeauna neascultători şi că se supără dacă sunt mustraţi. Cum de nu aţi luat aminte la aceasta?

– Da, vezi, Dumnezeu mi-a ascuns-o… Tare simplu era el. De-abia acum mi-am înţeles greşeala.

– Şi ce ziceţi de însemnările lui?

– V-am spus, a ajuns la măsura Sfinţilor Părinţi.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Conferinte/Interviuri/Mărturii despre Sfantul Siluan

Neîncetata rugăciune a Sfântului Siluan

S-a petrecut următoarea întâmplare. Printre fraţii Mănăstirii se afla un minunat nevoitor, Shimonahul Spiridon, care o jumătate de veac a trăit în obşte. Din fire era un om zdravăn, puternic trupeşte şi sufleteşte, şi foarte iubitor de osteneală. Era un adevărat monah puternic în nevoinţă. Din primii ani în viaţa monahală el a iubit rugăciunea lui Iisus şi a petrecut neclintit în această <<lucrare>> care cere o deosebită răbdare, luare-aminte şi înfrânare. Ca şi cei mai mulţi monahi din Sfântul Munte, Părintele Spiridon era foarte simplu, aproape analfabet, dar cu toate acestea era un om înţelept; din îndelunga deprindere cu <<lucrarea minţii>> dobândise o înţelegere limpede a puterilor omeneşti, a însuşirilor sufletului. Înţelegea că rugăciunea minţii cere ca mintea să se slobozească de toate întipăririle, şi cu tăria unei adânci credinţe purta această nevoinţă de neajuns celor mai mulţi.

Ascultarea Părintelui Spiridon era una plină de griji: era iconom la Krumiţa, metocul Mănăstirii aflat în partea de nord-vest a peninsulei Athosului. Îndeletnicirile de bază ale gospodăriei Krumiţei erau livezile de măslini şi podgoriile. Ultimii trei sau patru ani din viaţa sa i-a petrecut în bolniţa Mănăstirii, suferind rău de un reumatism ce îi deformase încheieturile mâinilor şi picioarelor şi îl lipsise de putinţa de a mai lucra.

S-a întâmplat ca într-o iarnă, când Stareţul Siluan se îmbolnăvise de o gripă şi zăcuse câtăva vreme în bolniţă, să i se dea o <<laviţă>> lângă Părintele Spiridon. În acea vreme în odaia alăturată se afla un ierodiacon bolnav.

Într-o zi Părintele Spiridon şedea pe laviţa sa cu faţa către Părintele Siluan; acesta zăcea îmbrăcat, adică în dulama şi încins, cum este întotdeauna obiceiul nevoitorilor din Athos, ca semn că sunt gata zi şi noapte a se ridica la rugăciune. Părintele Spiridon vorbea de rugăciune iar Stareţul Siluan îl asculta în tăcere.

– Uite, te sileşti şi te sileşti să păstrezi rugăciunea, iar când te îndeletniceşti cu vreo treabă care-ţi cere  ceva gândire, iată că se întrerupe rugăciunea… Dacă trebuie să cureţi măslinii şi te uiţi la crengi şi chibzuişti cum să le cureţi mai bine, odată îţi pierzi rugăciunea – zicea Părintele Spiridon.

La aceste cuvinte Stareţul Siluan s-a ridicat de pe laviţă, s-a încălţat cu cizmele, şi-a pus un cojoc călduros, căci era frig, şi spunând încetişor: <<Cu noi aşa nu se întâmplă>>, a ieşit din bolniţă şi s-a dus la chilia sa.

Uimit, Părintele Spiridon a şezut câtăva vreme nedumerit, iar apoi s-a dus la patul ierodiaconului bolnav din odaia alăturată, i-a povestit convorbirea cu Părintele Siluan şi i-a zis:

– Părinte diacon, îl cunoşti bine pe Stareţul Siluan; spune-mi, ce înseamnă cuvintele <<Cu noi aşa nu se întâmplă>>?

Diaconul tăcea. Părintele Spiridon a zis mai departe:

– Sau rătăceşte, sau este mare.

Ierodiaconul, cunoscându-l pe Părintele Spiridon ca fiind un nevoitor bătrân şi cercat, îi spune:

– Părinte Spiridon, înşivă puteţi mai bine decât mine să înţelegeţi ce înseamnă aceste cuvinte.

Părintele Spiridon a rămas pe gânduri încă o vreme, apoi s-a dus, zicând:

– Da, uimitor lucru.

 “Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

Întristarea Maicii Domnului

Când sufletul e în iubirea lui Dumnezeu, cât de bune, cât de plăcute şi vesele sunt atunci toate. Dar, chiar şi în iubirea lui Dumnezeu sunt întristări şi, cu cât e mai mare iubirea, cu atât mai mari sunt şi întristările.

Maica Dom­nului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu un singur gând, nici n-a pierdut vreodată harul, dar şi în ea au fost mari întristări; iar când stătea lângă cruce, atunci întristarea ei a fost nemăsurată ca oceanul, şi chinurile sufletului ei au fost neasemănat mai mari decât chinurile lui Adam la iz­gonirea din rai, pentru că şi iubirea ei era neasemănat mai mare decât iubirea Lui Adam în rai. Şi dacă a rămas în viaţă, e numai pentru că a întărit-o puterea Domnului, fi­indcă Domnul a vrut ca ea să vadă învierea Lui şi, după înălţarea Lui, să rămână pe pământ spre mângâiere şi bucurie apostolilor şi noului popor creştin.

Noi nu ajungem la deplinătatea iubirii Maicii Domnu­lui şi de aceea nu putem înţelege pe deplin întristarea ei. Iubirea ei era desăvârşită. Ea iubea nemăsurat de mult pe Dumnezeul şi Fiul ei, dar iubea cu o mare iubire şi noro­dul. Şi ce n-a trăit ea atunci când oamenii pe care-i iubea atât de mult şi a căror mântuire o dorea până la capăt, au răstignit pe Fiul ei preaiubit?

Nu putem pricepe aceasta, pentru că în noi iubirea de Dumnezeu şi de oameni e mică.

Aşa cum iubirea Maicii Domnului e nemăsurată şi neîn­ţeleasă, aşa şi întristarea ei e nemăsurată şi neînţeleasă pentru noi.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Maica Domnului