Părintele Stratonik (I)

De două ori a vizitat Sfântul Munte un pustnic din Munţii Caucaz – părintele Stratonik. Era de neam din gu­bernia Harkov; în lume fusese târgoveţ şi avea un maga­zin; a avut şi copii. Dar sufletul lui s-a aprins de focul unei mari pocăinţe şi, lăsându-şi familia şi averile, s-a retras în Caucaz.

Era un bărbat minunat. La vederea lui sufletul era cu­prins de un freamăt. Ochii lui erau în permanenţă inun­daţi de lacrimi, iar când începea să vorbească despre Dum­nezeu, vorbea cu mare simţire şi cu o înfăţişare smerită, şi toţi cei ce-l ascultau primeau bucurie şi mângâiere. Cuvân­tul lui era puternic, pătruns de frica lui Dumnezeu şi iubi­re; era, într-adevăr, ca un vultur printre părinţi. În contact cu el, sufletele oamenilor se preschimbau şi, văzându-i viaţa sfântă, se smereau. Prin cuvântul lui călea sufletele şi pe mulţi i-a ridicat din cădere. Ascultându-l, sufletul ui­ta de pământ şi se întorcea cu înflăcărare spre Dumnezeu.

Statura lui era puţin peste cea mijlocie, avea o faţă plă­cută, părul închis la culoare; plăcea la toată lumea. Nevoitorii din Caucaz îl cinsteau, şi el era vrednic de această cinstire. Împlinea nevoinţe [ascetice] grele: îndura căldu­ra şi frigul, iarna mergea desculţ suferind din dragoste de Dumnezeu şi niciodată n-a avut pe buze vreun murmur îm­potriva lui Dumnezeu, ci sufletul său era predat în între­gime voii lui Dumnezeu şi purta toate suferinţele cu bucu­rie. Propovăduia o pocăinţă fierbinte şi pe mulţi i-a ridicat dintr-o adâncă descurajare la nevoinţe pline de râvnă. În cuvintele lui se simţea limpede harul lui Dumnezeu, şi el renăştea minţile oamenilor dezlipindu-le de pământ.

Intr-o zi, nevoitorii din Caucaz l-au dus la un demonizat, şi când l-a văzut, din multa iubire, părintele Stratonik a plâns şi a zis: „Nenorocită făptură a lui Dumnezeu, cât eşti de chinuită de demon!” şi a făcut asupra lui semnul crucii cu aceste cuvinte: „Domnul Iisus Hristos să te tămăduiască!” şi bolnavul s-a vindecat în clipa aceea. Atât de mare era puterea credinţei şi rugăciunea acestui bărbat.

Unde eşti acum, dragul nostru părinte Stratonik, care iubeai atât de minunat plânsul? Vino la noi şi-ţi vom zidi o chilie pe un munte înalt, vom privi la sfânta ta viaţă şi pe măsura puterilor noastre vom imita marile tale nevoinţe [ascetice]. Vremea lacrimilor tale a trecut, părinte. Acum auzi în ceruri cântările heruvimilor şi vezi slava Domnu­lui, pe Care sufletul tău îl iubea pe pământ şi, avântându-te spre El, se preda plânsului pocăinţei. Domnul iubeş­te pe om şi i-a dat acest plâns, ca sufletul său să se spele în apa aceasta şi să poată vedea curat pe Domnul în duh de iubire şi în frică plină de cucernicie.

Părintele Stratonik mai zicea că va veni o vreme când monahii se vor mântui în haine lumeşti.

Din toate puterile şi până la sfârşitul vieţii trebuie păs­trată râvna de la început, căci mulţi au pierdut-o şi n-au mai găsit-o. Pentru aceasta trebuie să ne aducem aminte neîncetat de moarte; şi dacă sufletul este gata de moarte, chiar şi numai în parte, el nu se mai teme, vine la smerenie şi pocăinţă, uită tot ce e lumesc, îşi păzeşte mintea neîmprăştiată şi se roagă din toată inima.

Cine îşi aduce aminte de moarte nu mai este înşelat de lume, iubeşte pe aproapele, ba chiar şi pe vrăjmaşi, este ascultător şi înfrânat; prin aceasta îşi păstrează în suflet pacea şi vine în el harul Sfântului Duh. Iar când cunoşti pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, atunci sufletul tău se va des­făta de Domnul şi-L vei iubi, îţi vei aduce aminte totdeau­na de dulceaţa Duhului Sfânt, şi aceasta este cu adevărat o hrană cerească.

Am vorbit mult despre toate acestea cu marele nevoitor care a fost părintele Stratonik. El mi-a povestit că în Caucaz întâlnise şapte bărbaţi care gustaseră harul Sfântului Duh, dar unii dintre ei nu cunoşteau calea Domnului, nu ştiau cum povăţuieşte Domnul sufletele şi de aceea au slă­bit mai apoi. Despre aceasta se vorbeşte în Scriptură şi la Sfinţii Părinţi, dar trebuie să trăieşti mult ca să cunoşti toate acestea din experienţă.

La început, când omul vine să lucreze pentru Domnul, Domnul dă sufletului harul Său şi o râvnă puternică pen­tru bine, şi totul pentru el este atunci uşor şi plăcut; iar când sufletul vede în el aceasta, atunci, în lipsa lui de experienţă, îşi spune: „Voi avea toată viaţa această râvnă”. Şi prin aceasta se înalţă mai presus de cei ce trăiesc în nepăsare şi începe să-i judece; şi aşa pierde harul care l-a ajutat să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Şi sufletul nu înţelege cum s-a întâmplat aceasta — totul mergea atât de bine, dar acum totul e atât de chinuitor şi nu mai vrea să se roage. Dar nu trebuie să se înfricoşeze: este Domnul Care povăţuieşte cu milostivire sufletul. De îndată ce se înalţă mai presus de fratele său, chiar în acel minut sufle­tului îi vine un gând rău care nu-i place lui Dumnezeu, şi dacă sufletul se smereşte, harul nu-l părăseşte, dar dacă nu se smereşte, se iveşte o mică ispită, ca sufletul să se smerească. Dacă iarăşi nu se smereşte, atunci începe lupta curviei. Dacă tot nu se smereşte, atunci cade într-un păcat oarecare. Şi dacă nici atunci nu se smereşte, atunci vine o mare ispită şi el va săvârşi un păcat mare. Şi aşa ispita se va face tot mai puternică, până ce sufletul se va smeri; atunci ispita se duce şi, dacă se smereşte mult, vine stră­pungerea inimii şi pacea şi tot răul piere.

Astfel, tot războiul se duce pentru smerenie. Mân­dria a pricinuit căderea vrăjmaşilor şi ei ne-au tras în adânc şi pe noi. Vrăjmaşii ne laudă, şi dacă sufletul primeşte la­uda, harul se retrage de la el până ce se pocăieşte. Astfel, toată viaţa învaţă sufletul smerenia lui Hristos şi, până ce nu va avea smerenia, va fi întotdeauna chinuit de gânduri rele. Dar sufletul smerit găseşte odihna şi pacea de care vorbeşte Domnul [In 14, 27].

Postul şi înfrânarea, privegherea şi liniştirea [isihia] şi celelalte nevoinţe [ascetice] ne ajută, dar puterea de căpe­tenie stă în smerenie. Măria Egipteanca şi-a uscat trupul prin post într-un singur an, pentru că nu avea nimic de mâncare, dar cu gândurile a trebuit să lupte timp de şap­tesprezece ani.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001)

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre smerenie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s