„Şi dacă ar fi numai suferinţa, ea ar fi cu neputinţă de purtat. Şi dacă ar fi numai fericirea, şi aceasta ar fi cu neputinţă de purtat.”

Cântul meu iubit: Curând voi muri, şi ocârnic sufletul meu se va pogorî in iad, şi acolo singur eu voi suferi în întunecata temniţă, şi amarnic mă voi tângui: Tânjeşte sufletul meu dupre Domnul, şi cu lacrimi Îl caut pre El. Cum să nu Îl caut? El mai nainte pre mine m-au căutat, şi S-au arătat mie, păcătosului.

Când spunea: <<ocârnic sufletul meu se va pogorî în iad>>, acestea nu erau doar cuvinte, ci adevărata trăire a suferinţelor iadului ce se alipise de inima lui, astfel încât el putea în chip voit, printr-o mişcare lăuntrică a duhului, să le reînnoiască în sine, uneori într-o măsură mai mare, alteori într-una mai mică. Iar când focul chinului iadului îşi făcuse lucrarea dorită, adică stinsese gândul pătimaş, atunci înaintea atotmistuitoarei lucrări a acestui foc punea împotrivă lucrarea mântuitoare a iubirii lui Hristos, pe care de asemenea o cunoştea şi o purta în inima sa.

Această lucrare o învăţase primind răspunsul <<Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui>>. Cu prima parte a <<cântului său iubit>> el se adâncea în iad, cu a doua se întorcea la pomenirea iubirii lui Dumnezeu şi se izbăvea de deznădejde. <<Şi nu deznădăjdui>>.

A face precum Stareţul puţini pot. Din contenita petrecere în această nevoinţă sufletul dobândeşte o deosebită obişnuinţă şi putere de a răbda, aşa încât pomenirea iadului într-atâta o însuşeşte sufletul, că îi devine aproape nedespărţită. Neapărata trebuinţă a unei astfel de statornicii  este cerută de faptul că omul, <<în lume vieţuind şi trup purtând>>, este neîncetat supus înrâuririi păcatului ce-l înconjoară, de care sufletul precum cu o platoşă se apără prin aceea că se smereşte până în iadul cel mai de dedesupt.

Stareţul spune:

Domnul Însuşi m-au învăţat cum trebuie a mă smeri: “Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui”. Şi astfel se biruiesc vrăjmaşii; dar când eu cu mintea ies din acel foc, gândurile prind din nou putere.

Din sărăcăcioasele şi nelimpezile mele graiuri este cu neputinţă a dobândi adevăratul înţeles al acestei minunate şi negrăite vieţi, în care suferinţele până la limita firii omeneşti se împletesc cu fericirea până la limita firii omeneşti. Una o însoţeşte pe cealaltă în chip de neînţeles. Şi dacă ar fi numai suferinţa, ea ar fi cu neputinţă de purtat. Şi dacă ar fi numai fericirea, şi aceasta ar fi cu neputinţă de purtat.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre smerenie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s