Cei ce au iubit mai mult întunericul decât lumina

Cine ar putea zice: Oare nu este o pretenţie prea mare a spune că existenţa creştină epuizează deplinătatea fiinţării atot-omeneşti? Oare nu este această experienţă, asemenea celorlalte, doar una din felurimile nesfârşit de bogate ale fiinţării cosmice, alcătuită din multele sfere ale realităţilor accesibile unei anume experienţe, de pildă: una a ştiinţei, alta a artei, a treia a filosofiei, a patra a pantheismului, a cincea a creştinismului ş.a.m.d?

Vorbind despre epuizarea putinţelor fiinţării omeneşti mă întemeiez pe faptul că viaţa fiecărei făpturi înţelegătoare se mişcă între două limite: una – dragostea pentru Dumnezeu până la ura de sine; cealaltă – dragostea de sine până la ura de Dumnezeu.

Nici una din făpturile cuvântătoare nu poate ieşi din aceste limite în vreuna din faptele sale. Tot ce se petrece în viaţa noastră personală nu este decât duhovniceasca determinare-de-sine, anume în această rânduială, fie că ne dăm seama de aceasta raţional, fie că determinarea-de-sine are loc în adâncul iraţional al duhului, de unde purcede şi însăşi gândirea raţională.

Definind cele două limite întâmpinăm aceleaşi două cuvinte – dragoste şi ură – doar într-o altă înşiruire, într-o altă relaţie. Cu toate acestea diferenţa aci nu este doar în înşiruire, ci şi în adâncul înţeles al cuvintelor. Într-un caz – sfânta şi desăvârşita dragoste şi sfânta şi desăvârşita ură; iar cel de-al doilea – greşalnica de-sine-iubire şi greşalnica ură. Cea dintâi ură este urmarea deplinei iubiri de Dumnezeu, deplinei adunări în Dumnezeu a puterilor făpturii noastre, până la uitarea de sine, până la nedorirea de a se întoarce asupra-şi. Această nedorire a întoarcerii asupra-şi îşi asumă un caracter categoric, iar atunci se defineşte fie ca <<mânie>>, fie ca <<ură>> de sine. Fiecare întoarcere asupra-şi împuţinează sau chiar întrerupe petrecerea în lumina Dumnezeirii, şi de aceea cel ce cunoaşte iubirea lui Dumnezeu şi totodată durerea pierderii ei, se leapădă cât se poate de răspicat şi de mânios de tot ce duce la o astfel de pierdere.

Cu totul altceva trebuie spus în privinţa urii de Dumnezeu. Cei ce se iubesc pe sine până la ura de Dumnezeu sunt cei ce <<au iubit mai mult întunericul decât lumina>> (Io. 3:19).

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre asemănarea cu Dumnezeu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s