Pacea sufletului – predarea în voia Domnului

Toţi oamenii vor să aibă pacea, dar nu ştiu cum să ajungă la ea. Paisie cel Mare s-a mâniat şi l-a rugat pe Domnul să-l izbăvească de mânie. Domnul i S-a arătat şi i-a zis: „Paisie, dacă nu vrei să te mânii, nu dori nimic, nu ju­deca pe nimeni, nu urî pe nimeni, şi nu te vei mai mânia”.

Astfel, orice om, dacă-şi taie voia lui înaintea lui Dum­nezeu şi a oamenilor, va avea totdeauna pace în suflet, dar cel căruia îi place să-şi facă voia sa, nu va avea pace niciodată.

Sufletul care s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu în­dură cu uşurinţă orice întristare şi orice boală, pentru că, atunci şi când e bolnav, el se roagă şi vede pe Dumnezeu: „Doamne, Tu vezi boala mea. Ştii că sunt păcătos şi nepu­tincios. Ajută-mă să îndur totul şi să-Ţi mulţumesc bună­tăţii Tale”. Şi Domnul alină boala şi sufletul simte ajutorul dumnezeiesc şi stă înaintea lui Dumnezeu vesel şi mul­ţumitor.

Dacă te loveşte orice fel de nenorocire, gândeşte-te: „Domnul vede inima mea, şi dacă îi e pe plac, totul va merge bine atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi”, şi ast­fel sufletul tău va avea întotdeauna pace. Dar dacă omul va începe să murmure: „Aceasta n-ar trebui să fie aşa… aceasta nu e bine”, nu va avea niciodată pace în suflet, chiar dacă ar posti şi s-ar ruga mult.

Apostolii au avut o mare predare voii lui Dumnezeu; aşa se păstrează pacea. Tot aşa şi toţi marii sfinţi au îndu­rat toate întristările predându-se voii lui Dumnezeu.

Domnul ne iubeşte şi de aceea nu ne putem teme de nimic, afară de păcat, pentru că prin păcat se pierde harul şi fără harul lui Dumnezeu vrăjmaşul vânează sufletul, aşa cum vântul sau fumul mână o frunză uscată.

Trebuie să ne aducem aminte cu tărie că vrăjmaşii în­şişi au căzut prin mândrie, că ei se străduiesc mereu să ne împingă pe aceeaşi cale şi că pe mulţi i-au înşelat. Dar Domnul a zis: „învăţaţi de la Mine blândeţea şi smerenia şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” [Mt 11, 29].

Milostive Doamne, dă-ne pacea Ta, cum ai dat pace sfin­ţilor Tăi Apostoli zicând: „Pacea Mea dau vouă” [In 14, 27].

Doamne, dă-ne nouă să ne desfătăm de pacea Ta. Sfin­ţii Apostoli au primit pacea Ta şi au revărsat-o asupra în­tregii lumi şi, mântuind noroade, n-au pierdut pacea şi ea nu s-a împuţinat în ei.

Slavă Domnului şi milostivirii Lui, că mult ne iubeşte şi ne dă pacea Lui şi harul Sfântului Duh.

Cum să păstrăm pacea sufletului în mijlocul ispitelor în zilele noastre?

Judecând după Scriptură şi după caracterul oamenilor din vremurile noastre, trăim vremurile de pe urmă şi, cu toate acestea, trebuie să păstrăm pacea sufletului, fără de care nu este mântuire, cum a spus un mare rugător al pă­mântului rusesc: Cuviosul Serafim din Sarov. În timpul vieţii Cuviosului Serafim, Domnul a păzit Rusia pentru rugăciunile lui. După el, a fost un alt stâlp care s-a ridicat de la pământ la cer: Părintele Ioan din Kronştadt. Să ne oprim puţin asupra lui, căci el a trăit în vremea noastră şi l-am văzut rugându-se cum nu i-am văzut pe alţii.

Îmi aduc aminte cum, după Liturghie, când i s-a adus calul şi trăsura şi s-a urcat să şadă în ea, norodul l-a în­conjurat cerându-i binecuvântarea şi chiar într-o aseme­nea înghesuială sufletul lui rămânea neîncetat în Dumnezeu şi în mijlocul unei asemenea mulţimi nu era împrăş­tiat şi nu-şi pierdea pacea sufletească. Cum a ajuns însă la aceasta? Iată întrebarea noastră.

A ajuns la aceasta şi nu era împrăştiat, pentru că iubea norodul şi nu înceta rugându-se pentru el Domnului:

„Doamne, dă pacea Ta poporului Tău.”

„Doamne, dă robilor Tăi Duhul Tău Cel Sfânt ca El să încălzească inima lor cu iubirea Ta şi să-i povăţuiască la tot adevărul şi binele.”

„Doamne, vreau ca pacea Ta să fie în tot poporul Tău, pe care l-ai iubit fără preget şi L-ai dat pe Unul-Născut Fiul Tău ca să mântuiască lumea [In 3,16].”

„Doamne, dă-le lor harul Tău ca în pace şi iubire să Te cunoască şi să Te iubească pe Tine şi să spună ca Apostolii pe Muntele Tabor: „Bine este nouă să fim împreună cu Tine” [Mt 17,4].”

Astfel, rugându-se neîncetat pentru norod, el îşi păstra pacea sufletului, noi însă o pierdem, pentru că nu este în noi iubire pentru norod.

Sfinţii Apostoli şi toţi sfinţii doreau mântuirea norodu­lui şi, stând în mijlocul oamenilor, se rugau fierbinte pen­tru ei. Duhul Sfânt le dădea puterea de a iubi norodul; şi noi, dacă nu vom iubi pe fratele nostru, nu vom putea avea pace.

E bine ca fiecare să cugete la aceasta.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre pace

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s