Punerea în practică a poruncii Domnului: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” (Conferinţa Arhimandritului Zaharia – Partea III)

Toată puterea tainei ce se ascunde în acest cuvânt se datorează faptului că pogorârea  Domnului la iad a fost de bunăvoie şi fără de păcat. Ea s-a datorat numai ascultării şi dragostei Sale faţă de Părintele Său şi dorinţei de a mântui pe omul cel căzut. Iată de ce, pentru ca pogorârea noastră să fie binecuvântată şi roditoare, trebuie să fie de bunăvoie şi după porunca Domnului. Trăirea iadului la Sfântul Siluan a fost harismatică – plină de har – şi de aceea cuvântul descoperitor al Domnului se potrivea desăvârşit stării lui. Cazul Sfântului Siluan este de excepţie – acea simţire a iadului i-a cuprins până şi trupul, nu numai duhul: el trăia străpungerea iadului până şi în trupul său. Este greu pentru noi să-i înţelegem profunzimea, fără să fi avut o trăire similară. Totuşi, întrucât această trăire este expresia tradiţiei vieţii nevoitoare a Bisericii, vom încerca, referindu-ne la Sfinţii Părinţi, să pătrundem până la esenţa ei şi să-i înţelegem puterea, fie şi numai în parte.

Acest cuvânt, “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” este o poruncă a Domnului, prin care suntem chemaţi să-I urmăm Lui în pogorârea Sa, încredinţandu-ne în acelaşi timp milostivirii Sale şi mântuirii veşnice pe care a dobândit-o  pentru noi prin înălţarea Sa. Simpla deschidere a inimii spre a primi acest cuvânt şi a-l împlini în viaţa noastră atrage harul lui Dumnezeu. (Deschiderea de a primi cuvântul Domnului întotdeauna atrage harul asupra noastră.) Fiind Lumina dumnezeiască, acest har descoperă şi întăreşte acest adevăr: iadul este locul în care omul se află pe sine despărţit de Dumnezeul dragostei. El dezvăluie, de asemenea, păcatul, nedreptate şi sărăcia duhovnicească. Această cunoaştere aduce pocăinţă sufletului. Pocăinţa este un dar preţios al lui Dumnezeu, dat omului; este începutul smereniei şi pregăteşte un “sălaş” lui Dumnezeu în noi. Ca o însuşire a harului, ea dă naştere curajului duhovnicesc. (Vedeţi, putem merge la un psiholog, şi el ne va analiza şi va scoate la lumină toate neputinţele şi defectele noastre. Şi ce-am câştigat cu asta? După aceea, cădem în deznădejde! Dar când harul lui Dumnezeu îl descoperă pe om vădindu-i toată goliciunea, toată neputinţa, toată sărăcia – acelaşi har îi dă şi curajul să le depăşească. În aceasta constă deosebirea! Putem merge la un psiholog ca să ne cunoaştem pe noi înşine, şi acesta poate fi un lucru bun, dar nu are o valoare prea mare. Dar dacă Dumnezeu ne descoperă starea noastră cea adevărată, El ne va da şi puterea să o depăşim, iar acest lucru este de mare preţ. De aceea prorocul spune: “Doamne, arată-mi mie şi voi cunoaşte” (cf. Ier. 11:18). Adevărata cunoaştere de sine vine din cunoaşterea lui Dumnezeu.)

Ca o trăsătură a harului, această căinţă dă naştere bărbăţiei duhovniceşti. Sfântul Simeon Noul Teolog spune următoarele: “Ce este mai viteaz decât <<o inimă înfrântă şi smerită>> (Ps. 50:18)? Fără nici o greutate alungă mulţimile cetelor drăceşti şi le urmăreşte până la sfârşit.” Această căinţă este bărbăţie duhovnicească, întrucât este singura stare în care omul, insuflat de harul lui Dumnezeu, îndrăzneşte să-şi privească în faţă sărăcia duhovnicească, nu deznădăjduind, ci nădăjduind că Cel Ce i-a descoperit adâncurile pustiirii sale este, de asemenea, în stare să-l treacă nevătămat pe malul celălalt, unde Se află Dumnezeu. Această bărbăţie duhovnicească o dobândeşte prin osândire de sine şi printr-o atitudine prorocească: atribuind toată dreptatea lui Dumnezeu, în timp ce propria faţă îi este acoperită de ruşine (cf. Dan. 9:7). Pentru aceea, Sfântul Ioan Scărarul zice că bărbăţia duhovnicească înseamnă biruinţă. Înseamnă biruinţă, pentru că fără de bărbăţia născută din pocăinţă, este cu neputinţă să ne vedem limpede propria sărăcie duhovnicească. Atunci, sărăcia duhovnicească devine un dar care este temeiul urcuşului nostru duhovnicesc: “Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia cerurilor” (Mt. 5:3). Sfântul Simeon Noul Teolog zice, cuprins de uimire: “Ce este mai minunat decât sărăcia duhovnicească, cea care este mijlocul prin care dobândim împărăţia cerurilor?” Sfântul Siluan cunoştea puterea acestei lucrări duhovniceşti – căinţa – prin cuvântul lui Hristos către dânsul: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui.” Şi o dobândea căutând adăpost, precum spune, în “cântarea sa mult iubită:”

Curând am să mor şi sufletul meu ticălos se va pogorî în întunericul iadului. Am să mă chinui de unul singur în flăcările întunecate, plângând după Domnul meu: <<Unde eşti Tu, Lumina sufletului meu? Pentru ce m-ai părăsit? Nu pot trăi fără de Tine!>>

În prima jumătate a “psalmului” său mult iubit, el îşi aşeză sufletul în focul iadului, care stinge tot focul pătimaş, în timp ce în a doua parte se îndreaptă în duh către dragostea şi milostivirea lui Hristos, pe Care Îl cunoştea şi Îl purta în inima sa. În prima parte, el îşi croia drum, cu smerenie, în jos, o cale a pogorârii, pe care trufaşul vrăjmaş nu o putea urma. Vrăjmaşul vrea întotdeauna să se înalţe şi de aceea, atunci când încercăm să ne pogorâm, ne lasă în pace – el nu se poate pogorî. Drept aceea, atunci când suntem chinuiţi de gânduri, mai lucrător decât rugăciunea este să ne oprim, să ne adunăm mintea în inimă, şi să spunem: “Doamne, Tu ştii că sunt cel mai rău dintre toţi!” Acest gând “arde” inima şi atunci vrăjmaşul pleacă. Este mai lucrător decât rugăciunea: este tot rugăciune, dar de alt fel.

Croindu-şi cale spre cele de jos, sfântul, slobozit de frica vrăjmaşului şi insuflat de aducerea-aminte a milostivirii Domnului, se va întoarce cu toată inima spre Dumnezeu, Care, prin harul Său, îl va învrednici să se ridice. În aceeşi perspectivă, Sfântul Siluan povăţuieşte ca, pentru a putea păstra puterea mântuitoare a pocăinţei, omul trebuie să-şi amintească mereu păcatele sale, să se smerească şi să plângă pentru ele, chiar dacă Dumnezeu i le-a iertat. În acest fel se biruieşte vrăjmaşul! Prin cuvântul Său, Domnul i-a descoperit lui Siluan calea prin care poate dobândi căinţă şi smerenie şi astfel să-l înfrângă pe vrăjmaş. Căinţa este bărbăţie duhovnicească şi lumina sufletului, prin care omul osebeşte tot gândul ce se apropie de el. (Sfântul Varsanufie cel Mare spune că, dacă avem căinţă, atunci putem osebi gândurile. În clipa când ne căim, putem de îndată vedea gândurile străine care se apropie; dar fără căinţă, nu le vedem întotdeauna.) Căinţa duce la smerenie, care este biruinţa asupra vrăjmaşului şi pregăteşte sufletul spre a fi sălaş lui Dumnezeu. Este un dar de preţ al harului, care se păzeşte prin osândirea de sine. Aceasta, la limită, îmbracă forma osândirii de sine la iad. Sfântul Ioan Scărarul confirmă aceasta când îi descrie pe “cei întemniţaţi” care se pocăiau într-un metoc în afara mănăstirii celei mari din Alexandria, rugându-se astfel: “Ştim, ştim căci cu toată dreptatea, suntem vrednici de toată pedeapsa şi de tot chinul”. Această rugăciune era în stare să mişte până la lacrimi şi tăria pietrelor, spune Sfântul Ioan Scărarul. Într-un alt loc, el spune iarăşi că osândirea de sine la iad păzeşte mintea netulburată de ispitele diavoleşti.

Vedem, deci, că punerea în lucrare a cuvintelor Domnului, “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, are drept roadă smerenia şi curăţia minţii, care sunt condiţii vitale pentru slobozirea de patimi şi unirea cu Dumnezeul nostru cel Sfânt. Şi acest cuvânt al Domnului l-a învăţat pe Sfântul Siluan această artă, precum el însuşi scrie: “Am început să fac precum m-a învăţat Domnul şi sufletul meu s-a bucurat de odihna în Dumnezeu.” Precum am amintit mai înainte, el spune, de asemenea:

“Cel ce s-a smerit pe sine l-a înfrânt pe vrăjmaş. Nici un vrăjmaş nu se poate apropia de omul care în inima sa se socoteşte pe sine vrednic de focul cel veşnic. Nici un gând pământesc nu-şi găseşte loc în sufletul său – atât cu inima cât şi cu mintea el vieţuieşte deplin în Dumnezeu.”

Şi, în altă parte, adaugă: “Dar când mintea mea iese din foc, ispitele patimilor prind din nou putere.”

Am observat cu durere că în zilele noastre oamenii suferă îngrozitor, pentru că mintea le este împrăştiată. Imaginaţiei, care este doar una dintre lucrările minţii, i s-a dat frâu liber peste măsură şi stăpâneşte viaţa oamenilor, ducând pe unii la împietrirea inimii, pricinuită de mândrie, iar pe alţii la boli psihice. Potrivit învăţăturii Evangheliei şi Scripturilor, mintea lucrează în chip firesc numai atunci când este unită cu inima. Iar mintea şi inima se unesc în chip firesc atunci când în inimă se află focul pocăinţei.

În tradiţia isihastă este foarte important să afli locul inimii şi aceasta este o cale de a-l afla. Avem de-a face cu o mişcare “în cerc”, precum spune Sfântul Grigorie Palama: mai întâi, mintea, prin căderea în păcat şi în patimi, se îndreaptă spre lumea zidită, este risipită sau împrăştiată în ea şi devine “lipită” de lume. Trebuie să aducem mintea înapoi în inimă, şi când mintea se aşază în inimă şi stăpâneşte întreaga noastră fire, atunci ea întoarce fiinţa noastră către Dumnezeu. De aceea, are loc o triplă mişcare: mai întâi, o mişcare în afară, cea a căderii; în al doilea rând, întoarcerea înapoi în inimă şi, în al treilea rând, mişcarea din inimă către Dumnezeu. Când vorbesc despre rugăciunea lui Iisus, Părintele Sofronie şi toţi isihaştii pun accentul în chip deosebit pe pocăinţa de acest fel, pentru că ea este o cale care nu dă greş niciodată în găsirea inimii, în a aduce mintea la locul ei, în sălaşul ei firesc.

De aceea, Sfântul Siluan recomandă următoarea terapie pentru suflet; ne dă un principiu, un mijloc de tămăduire a minţii împrăştiate şi a sufletului, şi spune: “Ţine-ţi mintea în inima ta şi în iad. Cu cât te smereşti mai mult, cu atât mai mari daruri vei primi de la Dumnezeu.” Din cuvintele Sfântului Siluan este limpede că osândirea de sine la iad nu este doar nevătămătoare, ci devine un izvor de mari daruri. Care sunt “darurile cele mai mari ale lui Dumnezeu”, dobândite prin ţinerea minţii în iad? Precum spune el, aceasta dă naştere în suflet pocăinţei spre iertarea păcatelor şi aduce inimii bucuria mântuirii. Mai mult încă, sfântul mărturiseşte că Domnul dăruieşte Duhul Sfânt celor ce se nevoiesc în osândirea de sine. Aceasta nu ar trebui să ne mire, pentru că osândirea de sine la iad poate avea loc într-un duh de smerenie. Sfântul scrie:

“Gândeam în mine însumi: sunt un ticălos vrednic de toată pedeapsa; dar în loc de pedeapsă, Domnul mi-a dăruit Duhul Sfânt. O, dulce este Duhul Sfânt, mai presus de toate lucrurile pământeşti!”

Aceste cuvinte ale Sfântului Siluan sunt în acelaşi duh cu Noul Testament. Domnul dă următoarea poruncă ucenicilor Săi, pentru ceasul în care vor fi prigoniţi şi duşi înaintea judecătorilor: “Puneţi dar întru inimile voastre, să nu gândiţi mai înainte ce veţi răspunde. Că Eu vă voi da vouă gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea grăi nici sta împotrivă, toţi cari se vor pune împotrivă vouă.” (Lc. 21:14-15). Domnul dă înţelepciunea Duhului Sfânt tuturor celor care de bunăvoie se aşază înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu şi care, osândindu-se pe sine de bunăvoie la iad, Îi preîntâmpină judecata. (Acum nu suntem duşi înaintea nici unui scaun de judecată pentru credinţa noastră – deşi s-ar putea să vină ziua în care să se întâmple aceasta – dar cuvântul Domnului, pe care tocmai l-am amintit (Lc. 21:14-15) este adevărat în toate veacurile şi în toate împrejurările. Pentru aceea, deşi nu suntem prigoniţi sau duşi înaintea judecăţii, ne punem pe noi înşine de bunăvoie înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu şi atunci “ni se va da gură şi înţelepciune”, adică o rugăciune de pocăinţă care să ne îndreptăţească şi să-l înfrângă pe vrăjmaşul nostru.)

După cum spune Apostolul Pavel, Dumnezeu nu judecă de două ori: “Că de ne-am fi judecat pre noi singuri, nu ne-am fi osândit” (1 Cor. 11:31); şi într-un alt loc spune că: “Toţi vom sta înaintea judecăţii lui Hristos” (Rom. 14:10), dar nu toţi vom fi osândiţi. E cu putinţă ca, osândindu-ne pe noi înşine de bunăvoie până şi la iad, s-o luăm înaintea judecăţii lui Hristos şi prin aceasta să fim îndreptaţi chiar în această viaţă şi să devenim părtaşi cuvântului şi înţelepciunii lui Dumnezeu; şi acesta este harul şi logodirea cu Duhul Sfânt. Arhimandritul Sofronie scrie “Dumnezeu nu judecă de două ori” şi Sfântul Ioan Scărarul spune că prin primirea de bunăvoie a osândei şi a pedepsei scăpăm de pedeapsa cea veşnică, iar în altă parte că prin ruşinea de acum suntem sloboziţi de ruşinea cea viitoare.

(După cum am mai spus, cu cât mai multă ruşine trăim în spovedanie, cu atât mai mult har şi mângâiere de la Duhul Sfânt primim după spovedanie. De ce? Întrucât calea ruşinii este Calea Domnului şi când ne îndreptăm pe Calea Domnului, Îl dobândim de îndată ca însoţitor de drum. Căci prin ocara Crucii El ne-a mântuit pe noi; aşa că atunci când suferim o mică ruşine de dragul Lui, ca să ne pocăim şi să venim la mărturisirea păcatelor, El o primeşte ca pe o mulţumită adusă Lui, şi ne dăruieşte în schimb mângâierea “Mângâietorului”. Acesta este unul dintre motivele pentru care taina spovedaniei lucrează cu atâta putere reînnoirea noastră. Vedem adeverirea acestui fapt în cazul lui Zaheu, un om de viţă aleasă din Ierihon, un personaj de vază, care s-a făcut de râsul lumii, căţărându-se într-un sicomar, ca să-şi împlinească dorinţa de a-L vedea pe Hristos. El nu a luat în seamă batjocura oamenilor; şi pentru că a îndurat ruşine ca să-L vadă pe Hristos, Domnul de îndată l-a zărit şi S-a grăbit spre el. Domnul era în drumul Său de la Ierihon spre Ierusalim, ca să primească Crucea ruşinii şi a văzut ceva înrudit acesteia în ruşinea pe care Zaheu a răbdat-o ca să-L poată vedea. Zaheu a ales să urmeze Calea Domnului şi a primit cercetare dumnezeiască tocmai datorită acestei înrudiri duhovniceşti. Şi ce s-a întâmplat când Domnul l-a cercetat pe Zaheu? Zaheu a fost înnoit împătrit, adică taina Crucii şi Învierii lui Hristos, care aveau să urmeze, au devenit încă de acum lucrătoare în viaţa lui Zaheu. El a ales să urmeze calea ruşinii şi pentru puţina ruşine pe care a răbdat-o, a primit harul împătrit al Crucii, precum spune Sfântul Pavel (cf. Ef. 3:18). Zaheu s-a pogorât prin ruşine; a fost ridicat prin cercetarea Domnului; inima i-a fost lărgită de harul Lui, ca să repare toată nedreptatea şi, prin această lărgire, a fost cuprins întreaga omenire în ea (cf. Lc. 19:2-8). Taina Crucii era lucrătoare în viaţa lui Zaheu în acea clipă.)

Şi astfel, prin ruşinea de acum scăpăm de ruşinea ce va să fie, pentru că ruşinea este Calea Domnului. De aceea trebuie să cercetăm mereu: “Este aceasta Calea Domnului?” Dacă este Calea Domnului, atunci cu siguranţă Îl vom avea pe El însoţitor pe drum: ne va cerceta; ne va ridica, va lărgi inima noastră. Vedem acelaşi fir de aur al Tradiţiei desfăşurându-se neîncetat la învăţătura Sfinţilor Părinţi. Este limpede că osândirea de sine la iad este mijlocul cel mai puternic prin care omul se poate slobozi din iad.

Osândirea de sine este insuflată de harul Duhului Sfânt: ea naşte căinţa, curăţă mintea, duce la smerenie, înfrânge pe vrăjmaşi, slobozeşte de păcate şi-l face pe om părtaş Duhului Sfânt. Am să trec peste cuvintele părinţilor pustiei, care sunt bine cunoscute multora şi voi cita un scurt extras din Sfântul Grigorie Palama, unde înfăţişează aceeaşi artă pe care am văzut-o la Sfântul Siluan. Sfântul Grigorie Palama spune în omilia sa la Duminica vameşului:

Dacă cineva se socoate pe sine vrednic de pedeapsa cea veşnică, el va răbda cu bărbăţie nu numai necinstirea, ci şi vătămarea, boala şi, de fapt, tot necazul şi scârba. Cel ce dă dovadă de o asemenea răbdare, considerându-se datornic şi vinovat, este slobozit printr-o foarte uşoară osândă, vremelnică şi trecătoare, de adevărata, cumplita şi veşnica pedeapsă. Uneori el poate fi slobozit de primejdii care îl ameninţă acum, pentru că bunătatea lui Dumnezeu începe din acea clipă, datorită răbdării sale. Oarecine, certat de Dumnezeu fiind, a spus: “Mânia Domnului o voi suferi, căci am păcătuit Lui.” (cf. Miheea 7:9).

(Aici întâlnim aceeaşi artă pe care o vedem la Sfântul Siluan, dar privită din punct de vedere psihologic, şi este important să privim acest fenomen din toate unghiurile. Ce vrea să spună Sfântul Grigorie Palama prin aceasta este că atunci când cineva se osândeşte pe sine la iad, care este cea mai mare osândire de sine făcută de bunăvoie, nu va băga de seamă ocările sau celelalte greutăţi din viaţa sa, pentru că deja s-a “pogorât până în cele mai de jos”.

Acest fel de a fi ajută foarte mult, mai cu seamă în viaţa de obşte. Odată cineva mi-a spovedit că bănuia o altă persoană că nu o place şi că s-a tulburat din această cauză. I-am spus atunci: “Părinţii noştri obişnuiau să se vândă pe ei înşişi robi, ca să-şi slobozească tovarăşii; şi dumitale, din cauza bănuielii că această persoană poate nu te place, ţi s-a şi răcit inima. Cum se poate una ca aceasta?” Şi s-a tămăduit, prin simplul fapt de a-şi fi adus aminte că unii dintre sfinţi s-au vândut robi numai ca să-i slobozească pe ceilalţi. Cred că un astfel de exemplu a fost Sfântul Serapion, care a făcut acest lucru în repetate rânduri.)

Vedem, prin urmare, într-o neîntreruptă tradiţie, aceeaşi trăire formulată în felurite chipuri. Desăvârşirea cuvântului dat Sfântului Siluan constă în faptul că el decurge dintr-o descoperire venită nemijlocit de la Domnul şi în exprimarea sa concisă. Această descoperire are două părţi: prima – “Ţine-ţi mintea în iad” – ne trimite cu gândul la pogorârea Domnului. Partea a doua – “şi nu deznădăjdui” – cumpăneşte prima parte cu nădejde, întrucât Calea Domnului este plină de adevăr şi viaţă (cf. In. 14:6). Potrivit stării şi puterii noastre, putem insista fie asupra primei părţi, fie asupra celei de a doua. Există monahi care-şi simt inima împietrită şi stăruie mai mult asupra primei părţi, spunând: “nu mă voi mântui şi nu sunt vrednic de mântuirea lui Dumnezeu”. Şi făcând aşa, încearcă să zdrobească mândria inimii lor şi să o înmoaie. Alţii, care s-au înmuiat la inimă datorită unor necazuri şi ispite grele, insistă mai mult asupra părţii a doua. Dar semnul care ne arată că suntem pe calea cea bună este întotdeauna următorul: dacă rugăciunea merge bine, aceasta înseamnă ca este insuflată de Dumnezeu. Dacă rugăciunea nu merge bine, trebuie să ne oprim şi să reconsiderăm lucrurile. Semnul bunăvoirii lui Dumnezeu în această nevoinţă se poate vedea din faptul că rugăciunea curge tihnit şi uşor.

Cuvântul Domnului către Siluan este dat sub forma unei porunci. Aceasta vădeşte necesitatea împlinirii lui în vremea noastră. În zilele noastre, ispita plăcerilor trupeşti s-a răspândit şi a crescut într-o mare măsură, oferind o vicleană şi aprigă îndulcire, “ca să înşele, de va fi cu putinţă, şi pre cei aleşi” (Mc. 13:22). Prin această poruncă, omului i se dă putinţa să-I urmeze Domnului în smerita pogorâre şi, prin aceasta, să-şi însuşească darurile duhovniceşti care s-au revărsat prin înălţarea Sa. Cu alte cuvinte, i se dă putinţa să biruiască ispita vremii acesteia în chip hotărâtor, întrucât poartă întru sine plinătatea adevăratei şi nestricăcioasei mângâieri a Duhului Sfânt, care încununează pogorârea şi înălţarea Domnului.

În propovăduirea apostolică se pune accent pe tema jertfei Domnului, şi cred că aceasta este o temă centrală a Bibliei, pentru că Domnul S-a făcut pentru noi “Mielul cel înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apoc. 13:8) şi totodată pentru că în acele vremuri oamenii preţuiau ideea de jertfă: jertfa pentru ţară, familie, prieteni şi aşa mai departe. În zilele noastre, toate aceste valori s-au pierdut. Toate sunt o apă şi un pământ. Astăzi oamenii vor plăceri, dar şi aceasta poate fi un prilej de a le propovădui Evanghelia, căci le putem spune: “Vreţi plăceri? Foarte bine! Nu este desfătare mai mare decât aceea care vine din darul Duhului Sfânt.” Desigur, aceasta poate fi oarecum primejdios, şi de aceea trebuie să adăugăm o îndreptare când spunem acestea. În zilele noastre se pune accent pe mişcarea harismatică şi pe alte asemenea lucruri. Oamenii vor plăcere. Oamenii vor desfătare. Oamenii vor mângâiere. Şi noi le spunem: “Da, veniţi! Aici este mângâierea de la Mângâietorul. Acesta este darul Cincizecimii.” Dar trebuie să-i prevenim întotdeauna pe oameni cum că toate acestea le dobândim doar dacă purcedem şi noi pe Calea Domnului, pe calea Crucii.

Vremurile noastre suferă de o puternică “poftă a trupului” şi “trufie a vieţii” (1 In. 2:16; cf. 2 Tim. 3:2), de un atotpătrunzător simţământ de teamă şi de deznădejde. Prima jumătate a cuvântului Domnului către Sfântul Siluan duce la smerenie şi impiedică cea dintâi ispită, cea a fricii. A doua vizează mântuirea veşnică, prin aceasta întărind nădejdea şi biruind a doua ispită, cea a deznădejdii.

 Arhimandritul Sofronie credea că acest cuvânt dat Sfântului Siluan era un dar al proniei lui Dumnezeu. Domnul a binevoit să înzestreze omenirea cu “antidotul” duhovnicesc împotriva primejdiei distrugerii totale, cuprinsă în descoperirea ştiinţifică a lui Einstein. Aceste două evenimente aproape au coincis în timp. Adică, pronia lui Dumnezeu i-a descoperit lui Einstein formula prin care toată materia poate fi transformată în energie (E=mc2), dar implicit, în aceasta se află pericolul distrugerii totale a universului. În acelaşi timp, Dumnezeu i-a dat lui Siluan cuvântul care precumpăneşte această primejdie şi teamă. Adică omul care este gata s-o apuce pe Calea Domnului, care se pleacă pe sine, nu poate fi atins nici măcar de această primejdie.

În condiţiile lumii de astăzi, experienţa iadului este o realitate pentru mulţi oameni. Aceştia sunt adesea luptaţi de impulsuri de nestăvilit şi întunecaţi de tulburarea minţii. Mintea omenească şovăie şi rămâne în această stare vrednică de milă. Este subjugată de durerea lumii care o înconjoară; de aceea caută să scape cât mai repede din strânsoarea ei, şi să afle mângâiere în surogatele pe care patimile unei lumi înstrăinate de Dumnezeu le oferă. Această tendinţă, atât de des întâlnită în ziua de azi, duce la o permanentă creştere a înstrăinării şi a împrăştierii. Altfel spus, omul nu vrea să înfrunte iadul în care se află şi, căutând să scape prin surogate, nu face decât să se afle pe sine şi mai înlănţuit în el decât era mai înainte.

Accentul pus pe verbul “ţine”, stai cu mintea în iad, din prima parte a poruncii, arată că, dacă de bunăvoie şi cu stăruinţă păstrează în mintea sa viziunea iadului atotcuprinzător al vieţii de acum, omul se afla pe calea spre mântuire şi vindecare. Această viziune ar trebui să insufle pocăinţă şi rugăciune pentru mântuirea tuturor celor aflaţi într-o stare de suferinţă asemănătoare. Energia negativă, ce provine din această trăire a iadului, este transformată de lucrarea prorocească a osândirii de sine în energie folosită spre a vorbi cu Dumnezeu, energie care biruieşte patimile, ridicând viaţa noastră pe nivel ontologic. Pentru aceea, noi trebuie să vedem în cuvântul Domnului către Sfântul Siluan o “formulă” care este expresia Căii Domnului şi care converteşte toate energiile ce ne asaltează în energie duhovnicească, dăruindu-ne putere să vorbim cu Dumnezeul nostru Cel iubit.

Cuvântul Sfântului Siluan exprimă cu adevărat o mare ştiinţă duhovnicească, singura care poate să înfrunte atotdistrugătoarea stricăciune şi pustiire săvârşite în chip apocaliptic în aceste vremuri de pe urmă de duhul răutăţii. Prin mai marea durere a osândirii de sine la iad şi în vârtutea poruncii Domnului, credinciosul poate ieşi biruitor asupra oricărei alte dureri sau ispite şi să arate dragostea lui Hristos mai puternică decât moartea, aşa cum mai puternic decât moartea este Cel Ce “cu moartea pre moarte au călcat.” Tot ceea ce se face de bunăvoie şi în ascultarea poruncii lui Dumnezeu este insuflat de înţelepciune  dumnezeiască şi duce la biruinţa veşnică. Această biruinţă îl face pe om să fie mai presus de lumea aceasta – asemenea lui Hristos, Care, prin desăvârşita Sa smerenie, a biruit lumea (cf. In. 16:33).

Şi aş dori să închei amintind cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, care îndeamnă: “Faceţi de bunăvoie ce este fără de voie. Nu cruţaţi viaţa care fără de voie se va lua de la noi”. Altfel spus, trebuie să alegem: ori să trăim pentru a muri, ori să murim pentru a trăi (cf. Mt. 10:39). Iertaţi.

“Lărgiţi şi voi inimile voastre” – Arhimandritul Zaharia, traducere din limba engleză de monahia Mariam Vicol în colaborare cu monahiile Tecla şi Fevronia de la Essex, editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Anunțuri

3 comentarii

Din categoria Conferinte/Interviuri/Mărturii despre Sfantul Siluan

3 răspunsuri la „Punerea în practică a poruncii Domnului: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” (Conferinţa Arhimandritului Zaharia – Partea III)

  1. Dan

    Foarte folositor articolul! Multumim Adminului ! Doamne ajuta!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s