Fundamentul teologic al cuvântului Domnului către Sfântul Siluan (Conferinţa Arhimandritului Zaharia – Partea II)

Semnul lui Iona reprezintă Calea pe care a umblat Domnul, şi apostolul spune că biruinţa a intrat în lume prin pogorârea lui Hristos la iad şi apoi prin înalţarea Lui (cf. Ef. 4:10). Aşadar, când Domnul îi propune lui Siluan iadul – El îi dăruieşte putinţa pogorârii, a plecării în jos; şi îi dezvăluie mijlocul şi calea către smerenie, aşa încât, devenind asemenea Domnului, să poată dobândi biruinţa duhovnicească. Aceasta este o calătorie duhovnicească şi biograful sfântului, Arhimandritul Sofronie, spune că “cei care sunt călăuziţi de Duhul Sfânt nu încetează să se osândească pe sineşi” în călătoria lor în jos, spre Hristos, Care este Capul “piramidei răsturnate”. El ţine toată greutatea piramidei pe umerii Săi şi ridică păcatul lumii. Părintele Sofronie înfăţişează această teorie a “piramidei răsturnate” în cartea sa despre Sfântul Siluan. El spune că fiinţarea întregii lumi este asemenea unei piramide: la vârf stau puternicii pământului, care stăpânesc naţiunile (cf. Mt. 20:25), iar la bază se găsesc masele. Dar duhul omului, prin firea sa, caută egalitatea, dreptatea şi libertatea duhului şi, prin urmare, nu este mulţumit de această “piramidă a fiinţării”. Atunci ce a făcut Domnul? A luat această piramidă, a răsturnat-o  şi S-a aşezat pe sine la bază, devenind astfel capul ei. A luat asupra Sa greutatea păcatului, greutatea neputinţei întregii lumi, şi de atunci încolo, cine mai poate intra la judecata cu El? Dreptatea Lui este mai presus de mintea omenească. Astfel, ne-a descoperit nouă Calea Sa şi, făcând aceasta, ne-a arătat că nimeni nu poate fi îndreptăţit decât prin ea. Aşadar, toţi cei care sunt ai Lui trebuie să se pogoare, ca să se unească cu El – Capul piramidei răsturnate – pentru că acolo adie “mireasma” Duhului Sfânt, acolo se află puterea vieţii dumnezeieşti. Hristos susţine singur piramida, dar apropiaţii Săi, apostolii şi sfinţii Săi, vin şi împart cu El această greutate. Cu toate acestea, chiar dacă nu ar mai fi fost altcineva, El ar fi putut susţine piramida de unul singur, pentru că El este atotputernic; dar Îi place să împărtăşească totul cu apropiaţii Săi. Conştient fiind de acestea, omul înţelege că trebuie să afle cu orice preţ calea pogorârii, calea smereniei, şi să devină apropiat a lui Hristos, Care este începătorul acestei căi.

Atâta însemnătate avea pentru Domnul această “pogorâre”, încât atunci când fiii lui Zevedei au cerut tronuri împărăteşti, le-a spus că aceasta este nebunie (cf. Mc. 10:35-45). Altfel spus, a  cere să te “înalţi” este nebunie. Aceasta este calea lui Lucifer, care voia să-şi aşeze tronul deasupra tronului lui Dumnezeu. Adevărata cale a unui stăpân este să slujească, să se pogoare, să fie cel de pe urmă. Tuturor celor care se cred pe ei înşişi vrednici de înălţare, fără să bea paharul pogorârii, Hristos le-a spus o dată pentru totdeauna: “Nu ştiţi ce cereţi.” (Mc. 10:38). Cât despre Capernaum, care cu trufie “căuta semn” (cf. Mt. 12:39), Domnul i-a spus: “Şi tu, Capernaume, care până la cer te-ai înălţat, până la iad te vei pogorî” (Lc. 10-15). Însă El l-a ridicat şi îndreptăţit pe vameş, care “nu voia nici ochii săi la cer să-i ridice” (Lc. 18:13), ci împlinea legea lui Hristos, care zice: “Cel ce se va înălţa pe sine se va smeri şi cel ce se va smeri pre sine se va înălţa” (Mt. 23:12, cf. Lc. 18:14). Vameşul şi-a plecat capul şi mintea, şi pogorându-se, şi-a aflat inima, iar în inimă L-a aflat pe Dumnezeu (cf. Lc. 18:10-14). (Când Domnul era slăvit de oameni pentru minunile Sale, El nu Se temea de mândrie, ci căuta întotdeauna să ne dea drept pildă Calea Sa smerită, zicând: “Că trebuie să Se dea Fiul Omului în mâinile oamenilor păcătoşi şi să Se răstignească şi a treia zi să învieze” (Lc. 24:7). Adică ne dădea pildă să nu ne avântăm la lucruri măreţe.)

Astfel, Calea Domnului se întinde, prin moartea pe Cruce, până la părţile cele mai întunecate ale iadului; tot aşa şi pogorârea în apele botezului. Botezul este o urmare a pildei Căii Domnului. Când ne pogorâm în apele botezului, Îl întâlnim pe Hristos şi ne îmbrăcăm în El (Gal. 3: 27), şi ne ridicăm renăscuţi “întru înnoirea vieţii (Rom. 6:4), pentru că El S-a pogorât mai întâi în ape şi le-a sfinţit. Pogorându-ne mai întâi în apă, în ascultare poruncii Sale, ne ridicăm reînnoiţi. “Pogorârea” noastră închipuie moartea Sa, şi aceasta este o moarte adevărată, pentru că murim păcatului, iar “ridicarea” înseamnă renaşterea noastră “întru înnoirea vieţii”. Astfel, în botez, avem această urmare a Căii Domnului şi la fel se întâmplă şi atunci când ni se porunceşte să ne pogorâm la iad: nu pentru ca  să pierim, ci ca să putem face cunoştinţă chiar şi acolo cu minunata taină a dumnezeieştii şi smeritei iubiri care se pogoară până şi în acele înspăimântătoare ţinuturi. Aceasta, pentru că înaintea măreţiei acestei iubiri să ne putem smeri până în sfârşit şi, la rândul nostru, să-I fim recunoscători lui Hristos în chip atât de desăvârşit şi de neclintit, încât nimic, nici un loc, nici măcar iadul, să nu ne poată despărţi de Dumnezeul şi Mântuitorul nostru (cf. Rom. 8:35-39). Omul nu va avea niciodată deplină cunoaştere a tainei lui Hristos, dacă nu va trece el însuşi, asemenea Lui, prin iad.

Această smerită călătorie în jos este calea pe care Sfânta Biserică ne-o arată. Dacă cercetăm cu atenţie gândirea sa, aşa cum este ea exprimată în rugăciunile sale, vom vedea din nou această îndoită mişcare de pogorâre şi ridicare. De exemplu, înaintea slujbei botezului sau a Sfintei Liturghii,  îl vedem pe slujitor smerindu-se pe sine şi pogorându-se  în duh aşa încât să poată fi îmbrăcat cu putere de Sus, ca să săvârşească slujba lui Dumnezeu şi astfel să fie ridicat la cele de Sus, dimpreună cu credincioşii pe care Duhul Domnului i-a încredinţat lui. (Am în minte rugăciunea de dinaintea Heruvicului.) Aproape toate rugăciunile însemnate ale Bisericii se împart în două părţi: prima parte este pogorârea în duh, a doua este ridicarea prin strigătul credinţei, lăsându-ne în grija nemărginitei milostiviri a mult-milosârdului nostru Dumnezeu. Ca să ne încredinţăm de acest adevăr, este de ajuns să citim rugăciunile de dinaintea Sfintei Împărtăşanii. Viaţa credinciosului este o viaţă de pocăinţă. Prin pocăinţă dobândim smerita plecare “sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să ne înalţe pre noi în vremea cuvenită” (1 Petru 5:6). Acel minunat dascăl din Scara, Sfântul Ioan, spune în capitolul său Despre pocăinţă că prin primirea de bunăvoire a osândirii şi pedepsei, scăpam de pedeapsa cea veşnică. “Dumnezeu nu judecă de două ori”. Dacă acum ne judecăm pe noi înşine de bunăvoie, suntem slobozi de judecata ce va să fie (cf. 1 Cor. 11:31). Judecata de acum înseamnă să ne cercetăm pe noi înşine în lumina poruncilor Sale.

Aşadar, pogorându-ne la iad, nu facem decât să urmăm Domnului. Aceasta este Calea Domnului Însuşi, însă ea duce la viaţă şi de aceea noi nu trebuie să deznădăjduim. Cei trei  sfinţi tineri evrei, pe care Nabucodonosor i-a aruncat în cuptorul cel de foc, au preînchipuit minunat taina pogorârii şi înălţării Domnului. Tinerii cei credincioşi au luat asupra lor păcatele şi fărădelegile poporului lor şi s-au osândit pe sineşi în duh ca fiind vrednici de pedeapsa cuptorului pentru nedreptatea lor. Cu smerenie s-au rugat Dumnezeului părinţilor lor: “Păcătuit-am, nelegiuit-am, depărtându-ne de la Tine şi am greşit întru toate şi poruncile Tale n-am ascultat… Şi toate câte ai adus asupra noastră şi toate câte ai făcut nouă, întru adevărata judecată le-ai facut” (Cântarea celor trei tineri, 5-7). Întrucât se găseau în chip prorocesc pe smerita Cale pogorâtoare a Domnului Iisus, s-au învrednicit să-L aibă împreună-călător pe Fiul lui Dumnezeu, Care era încă neîntrupat. El S-a pogorât în cuptor şi umbla împreună cu ei “în mijlocul focului”, păzindu-i nevătămaţi (Dan. 3:25). Desigur, puterea acestei taine era lucrătoare atunci în chip prorocesc. Însă, după întruparea Domnului, după pogorârea Sa la iad şi înălţarea care i-a urmat, puterea acestei taine este nemăsurat mai mare, pentru că nu mai există nici un loc în lumea zidită care sa nu fie plin de energia Feţei Sale.

“Lărgiţi şi voi inimile voastre” – Arhimandritul Zaharia, traducere din limba engleză de monahia Mariam Vicol în colaborare cu monahiile Tecla şi Fevronia de la Essex, editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Conferinte/Interviuri/Mărturii despre Sfantul Siluan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s