„Doamne, învaţă-mă ce trebuie să fac ca sufletul meu să devină smerit” (Conferinţa Arhimandritului Zaharia – Partea I)

Dacă Biserica, potrivit legii duhovniceşti pe care am arătat-o mai înainte, călăuzită de Duhul Sfânt “la tot adevărul” (In. 16:13), l-a proslăvit pe Siluan ca “dascăl apostolic şi prorocesc” – după cum este numit în actul de canonizare –, ce anume din persoana, viaţa şi cuvântul său ne adevereşte că este un semn al lui Dumnezeu pentru cei din vremea sa? Care este “cuvântul vieţii” pe care Dumnezeu l-a descoperit celor din vremea noastră prin el? Dacă cineva are urechi de auzit şi minte să înţeleagă cuvintele “analfabetului” Siluan, el va recunoaşte obârşia lor dumnezeiască, în ciuda simplităţii lor. Îşi va aminte răspunsul Sfântului Siluan la întrebarea Părintelui Stratonic: “Cum vorbesc cei desăvârşiţi?” – şi anume că “cei desăvârşiţi nu spun niciodată ceva de la ei înşişi… Ei spun doar ceea ce Duhul îi insuflă să spună”. Va vedea că ceea ce spune el este de la Duhul Sfânt şi că nici măcar unul din cuvintele sale nu este rodul gândirii omeneşti, ci toate sunt născute dintr-o inimă curată, o inimă “lărgită” (2 Cor. 6:11), potrivit darului lui Hristos.

Într-o prelegere scurtă ca aceasta nu este cu putinţă să cercetăm toate cuvintele Sfântului Siluan, care sunt cuvinte ale lui Dumnezeu pentru timpurile noastre. Este de ajuns să zăbovim doar asupra unui singur cuvânt şi să încercăm să pătrundem tot adâncul lui. Mai apoi, acest cuvant poate deveni, cu harul lui Dumnezeu, o lentilă prin care putem scruta nesfârşitele orizonturi ale “marii taine a dreptei credinţe” (1 Tim. 3:16), care s-a descoperit nouă. Aşadar, cuvântul pe care îl vom avea astăzi în vedere este cuvântul lui Hristos către Siluan: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, care i-a venit ca răspuns de la Dumnezeu la rugăciunea sa: “Doamne, învaţă-mă ce trebuie să fac ca sufletul meu să devină smerit”. Vom vorbi despre acest cuvânt, “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, pentru că el este în centrul învăţăturii Sfântului Siluan şi, de asemenea, al înţelegerii Căii lui Hristos, acea Cale care mai întâi se pogoară, apoi se înalţă şi dă naştere tuturor darurilor Duhului Sfânt.

În timp, veacul nostru este mai aproape de cea de-a doua venire a lui Hristos decât oricare altul de mai dinainte. Aceasta e şi logic. Mai mult, cuvintele lui Hristos: “Însă când va veni Fiul Omului, va afla credinţă pre pământ?” (Lc. 18:8) sugerează că generaţia noastră se găseşte într-o mai mare lipsă şi durere şi are nevoie de mântuire mai mult ca niciodata. Care sunt durerile ce constituie în mod vădit semnul comun şi distinctiv al generaţiei noastre? Putem numi câteva care, după părerea noastră, sunt cele mai însemnate: mândria, întunecarea minţii şi subjugarea ei de către duhul răutăţii, deznădejdea şi mulţimea chinurilor fără de voie care o însoţesc şi, în cele din urmă, nepăsarea – vădita lipsă de preocupare pentru mântuirea pe care Dumnezeu o dăruieşte lumii în fiecare zi. “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” – acest cuvânt descoperitor venit de la Însuşi Hristos şi dat de Sfântul Siluan contemporanilor săi supuşi aceloraşi patimi – dă răspuns acestor simptome şi multor altora.

După această scurtă introducere în subiect şi mai înainte de a purcede la cercetarea lui, aş vrea să mă refer pe scurt la câteva aspecte din viaţa sfântului, care au premers acestor cuvinte descoperitoare. Sfântul Siluan s-a născut într-un sat din Rusia, în 1866. Pe când era încă tânăr, un şir de stări intense şi intermitente ale harului lui Dumnezeu şi un puternic simţământ al iadului au născut în el dorinţa de a deveni monah. A plecat spre Muntele Athos la vârsta de douazeci şi şase de ani şi după şase luni de intensă nevoinţă, s-a învrednicit să-L vadă pe “Hristos cel Viu” în locul icoanei Mântuitorului.  Deşi acest eveniment a durat doar o clipă, a avut o asemenea înrâurire asupra lui, încât din acel ceas rugăciunea sa a îmbrăţişat toate popoarele pământului. Dintr-o dată a dobândit o conştiinţă atotcuprinzătoare. Dar cum s-a putut întâmpla aceasta unui simplu ţăran, puţin educat, care probabil nu văzuse niciodată o hartă a lumii? Aceasta s-a întâmplat pentru că în timpul arătării, însăşi starea lui Hristos i-a fost împărtăşită, şi noi ştim că Hristos, fiind “al doilea Adam” şi “Arhiereul” cel adevărat al Noului Testament (cf. Ev. 4:14, 7:26, 8:1), poartă în El întreaga omenire, din toate timpurile. Harul pe care Sfântul Siluan l-a primit în timpul arătării Domnului a fost atât de mare încât i-a umplut nu numai sufletul, ci până şi trupul, care, precum spunea el, “tânjea să sufere pentru Hristos”.

Acest har, însă, treptat a scăzut şi Siluan a fost atacat de gânduri de la vrăjmaşul. A pierdut acea pace de nedescris pe care a simţit-o odată cu harul arătării Domnului, dar nu-i era cu putinţă să primească această schimbare lăuntrică cu pasivitate. În vieţile sfinţilor vedem că atunci când omul a cunoscut o asemenea măsură a harului, el este de nemângâiat după descreşterea sau pierderea acestuia. În acea clipă, Siluan era gata să jertfească orice, de dragul redobândirii comorii pierdute. Întocmai cu apostolul, care zice: “Nu [zic] că am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc că doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus.” (Filip. 3:12).

Aşadar, după arătarea Domnului, Siluan nu se mai putea întoarce la o viaţă obişnuită. S-a dus să ceară sfat de la un duhovnic cu experienţă din mănăstire, Părintele Anatolie, căruia i-a spus tot ceea ce i se întâmplase. Acest părinte duhovnic l-a ajutat cu sfatul său, dar nu şi-a ascuns uimirea în ceea ce-l privea pe tânărul începător şi i-a spus: “Dacă acum eşti aşa, cum vei fi la vremea bătrâneţii!”. Aceste cuvinte l-au aruncat pe Siluan într-un subtil şi greu război cu slava deşartă, lucru complicat şi primejdios pentru tânărul începător. Părinţii pustiei spuneau că lăudându-l pe fratele nostru fără discernământ, îl aruncăm în mâinile vrăjmaşului, adică facem din el o victimă a trufaşei iubiri de sine. În acest fel, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, Siluan a intrat în luptă, într-un război crâncen împotriva slavei deşarte şi a mândriei. Întâmplarea este descrisă de biograful său cu însufleţire şi adâncă înţelegere, precum urmează: “Tânărul şi încă necercatul călugăr Simion s-a dedat celei mai grele, mai complicate şi mai subtile lupte împotriva trufiei. Mândria şi slava deşartă trag dupa ele toată pierzarea şi căderea: harul pleacă, inima se răceşte, rugăciunea slăbeşte. Mintea se împrăştie şi gândurile rele încep să lucreze. Sufletul care a contemplat o altă viaţă, inima care s-a îndulcit de harul Duhului Sfânt, mintea care a cunoscut curăţia nu doresc să primească gândurile josnice care atacă. Dar cum să facă aceasta?”. Iată întrebarea care ne preocupă acum.

Acest greu răstimp al pendulărilor între stările de har şi de părăsire a durat cincisprezece ani, timp în care Părintele Siluan a încercat toate felurile de nevoinţă şi de vieţuire pe care şi le-a putut închipui şi care ar fi putut să-l readucă la harul pe care îl cunoscuse. Noaptea dormea pe un scăunel timp de numai o oră jumătate sau două, şi aceasta pe apucate, câte cincisprezece sau douăzeci de minute.

În minunata descriere a Sfântului Ioan Scărarul a celor ce vieţuiau în pocăinţă în “închisoarea” din afara mănăstirii din Alexandria, se vede limpede că toţi cei care au cunoscut lumina harului lui Hristos şi apoi au pierdut-o sunt gata să se dea pe sineşi morţii în fiece clipă, numai să redobândească – cu înţelegere – primul har al chemării lor şi să nu se încuie în afara “cămării de nuntă” a lui Hristos. Precum spune Sfântul Ioan Scărarul, pocăinţa lor îmbracă chip asemănător plânsului celor ce-şi jelesc morţii.

În Tânguirea lui Adam, Sfântul Siluan spune:

Adam plângea:

“Pustia nu mă încântă;

nici munţii cei înalţi, nici pajiştea, nici pădurea,

nici cântecul păsărilor.

Nu-mi găsesc plăcerea în nimic,

Sufletul meu se întristează cu o mare tristeţe:

L-am mâhnit pe Dumnezeu.

Şi dacă Domnul m-ar aşeza din nou în rai,

acolo, tot aşa m-aş întrista şi aş plânge –

<<O, pentru ce L-am mâhnit pe Dumnezeul meu Cel iubit?>>”

Vieţuind astfel şi petrecându-şi nopţile chinuit de gândul: “O, pentru ce L-am mâhnit pe Dumnezeul meu Cel iubit?” şi nedespărţindu-se de dragostea pe care o simţise pentru Dumnezeu în clipa arătării Sale, ajungea să strige: “Unde eşti Tu, Lumina mea? Unde eşti Tu, Bucuria mea? Pentru ce m-ai parăsit?”. Biograful său dă următoarea explicaţie, în chiar cuvintele sfântului: “Dacă la început Domnul nu mi-ar fi dat să cunosc cât de mult îl iubeşte El pe om, n-aş fi putut supravieţui nici uneia din acele nopţi, şi cu toate acestea, ele au fost nenumărate”.

Citez acum descrierea Părintelui Sofronie a ultimei nopţi din cei cincisprezece ani ai săi de mucenicie şi care este, în acelaşi timp, şi cea mai dramatică, noapte în care Dumnezeu a intervenit şi i-a dat soluţia:

Trecuseră cincisprezece ani de când Domnul i se arătase şi Siluan era prins într-una din acele bătălii de noapte cu diavolii care îl chinuiseră atât de mult. Oricum ar fi încercat, nu se putea ruga cu mintea curată. În cele din urmă, s-a ridicat de pe scaunul său, vrând să facă metanie şi să se închine, când vede un diavol uriaş stând înaintea icoanei, aşteptând să i se închine lui. Între timp, chilia s-a umplut de duhuri rele. Părintele Siluan s-a aşezat din nou şi, cu capul plecat şi inima îndurerată, s-a rugat:

“Doamne, Tu vezi că doresc să mă rog Ţie cu minte curată, dar diavolii nu vor să mă lase. Învaţă-mă ce să fac să-i opresc să mă împiedice!”

Şi în sufletul său a auzit: “Cei mândri întotdeauna pătimesc de la draci.”

“Doamne”, a spus Siluan, “învaţă-mă ce trebuie să fac ca sufletul meu să devină smerit.”

Încă o dată, inima sa a auzit răspunsul lui Dumnezeu:

“Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”.

Ciudat şi de neînţeles este cuvântul lui Dumnezeu către Siluan. Şi mai ciudată şi de neînţeles este reacţia lui Siluan la cuvântul pe care l-a auzit în inima sa. El spune: “Am început să fac precum m-a învăţat Domnul şi sufletul meu s-a bucurat de odihna în Dumnezeu.” Acest har a înfăptuit trecerea sa “de la moarte la viaţă” şi, bucurându-se, Siluan cânta o cântare de biruinţă, urmând drepţilor tuturor veacurilor:

O, milostivirea lui Dumnezeu! Sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, cu toate acestea Domnul mă iubeşte într-atât de mult, îmi dă înţelegere şi mă tămăduieşte, şi El Însuşi învaţă sufletul meu smerenia şi dragostea, răbdarea şi ascultarea, şi au revărsat plinătatea milostivirii Sale preste mine… O, minune!

De îndată ce Domnul pune mâna Sa peste suflet, acesta devine o făptură nouă: “Cine va spune bucuria de a-L cunoaşte pre Domnul şi de a tinde către El cu nesaţ zi şi noapte? O, cât de binecuvântaţi şi fericiţi suntem noi, creştinii!” Domnul a grăit cuvintele în inima lui Siluan, oferindu-i viziunea iadului şi, în chip uimitor, el de îndată iese la lumină, dobândind o mare înţelegere, şi viaţa sa se rezideşte într-o bogăţie de har şi de dragoste de Dumnezeu.

Dar care este taina lui Dumnezeu, care se cuprinde în aceste cuvinte: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”? Este limpede că înţelegerea acestei taine i-a adus lui Siluan biruinţa asupra puterii vrăjmaşului şi o desăvârşită asemanare cu Stăpânul său, Domnul nostru Iisus Hristos, după cum însuşi mărturiseşte în scrierile sale:

Cel ce s-a smerit pe sine l-a înfrânt pe vrăjmaş. Nici un vrăjmaş nu se poate apropia de omul care în inima sa se socoteşte pre sine vrednic de focul cel veşnic. Nici un gând pământesc nu-şi găseşte loc în sufletul său – cu inima şi mintea el vieţuieşte cu totul în Dumnezeu. Şi omul care a ajuns să cunoască pe Duhul Sfânt şi a învăţat smerenia de la El, a ajuns precum Învăţătorul său, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi se aseamănă Lui.

Cum se face că acest cuvânt al Domnului l-a slobozit pe Siluan din lupta cu vrăjmaşul şi a adaos staturii sale o asemenea putere a duhului, o asemenea statornicie a vieţii? Aceasta s-a întâmplat întrucât cuvântul lui Dumnezeu l-a îndreptat pe Siluan pe însăşi Calea Domnului. Urmând acestei Căi, inima omului se “lărgeşte” şi vrăjmaşii nu se mai pot apropia de el.

“Lărgiţi şi voi inimile voastre” – Arhimandritul Zaharia, traducere din limba engleză de monahia Mariam Vicol în colaborare cu monahiile Tecla şi Fevronia de la Essex, editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Conferinte/Interviuri/Mărturii despre Sfantul Siluan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s