Arhive lunare: ianuarie 2012

Unimea vieţii duhovniceşti

Viaţa lumii duhovniceşti Stareţul o conştientiza ca fiind una şi, în vârtutea acestei unimi, fiecare manifestare duhovnicească neapărat se răsfrânge asupra stării întregii acestei lumi. Iar dacă manifestarea este una bună, atunci toată lumea duhurilor sfinte (toate cerurile) se bucură; şi dimpotrivă, dacă este rea, se întristează. Deşi fiecare manifestare duhovnicească neapărat îşi lasă urma în fiinţarea întregii lumi duhovniceşti, totuşi acea subţire pătrundere despre care vorbea Stareţul este caracteristică mai ales Sfinţilor. O astfel de cunoaştere ce depăşeşte marginirea omenească o punea pe seama lucrării Duhului Sfânt. Sufletul în Duhul Sfânt <<vede>> întreaga lume şi o îmbrăţişează cu dragostea sa.

Stareţul era încredinţat că Sfinţii aud rugăciunile noastre. El spunea că aceasta se vădeşte în neîncetata experienţă a legăturii prin rugăciune cu Sfinţii. În Duhul Sfânt ei primesc încă de pe pământ darul acesta într-o anume măsură, însă după mutarea lor creşte.

Vorbind despre o astfel de trăsătură dumnezeiască a Sfinţilor, el se minuna de nemărginirea iubirii lui Dumnezeu pentru om:

<<Atâta a iubit Dumnezeu omul, că i-a dat Duhul Sfânt, şi în Duhul Sfânt omul s-a făcut asemănător cu Dumnezeu. Cei ce nu cred aceasta şi nu se roagă Sfinţilor, nu au cunoscut cât de mult iubeşte Domnul omul şi cât de mult l-a proslăvit>>.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Sfinți

Dumnezeu este cu noi şi în noi

Lumea crede că monahii sunt un neam nefolositor. Dar oamenii n-au dreptate să gândească aşa. Ei nu ştiu că monahul e un rugător pentru întreaga lume, nu văd rugă­ciunea lui şi nu ştiu cu câtă milostivire le primeşte Dom­nul. Monahii duc o luptă crâncenă cu patimile şi pentru această luptă vor fi mari la Dumnezeu.

Eu însumi nu sunt vrednic să mă numesc monah. Am trăit mai mult de patruzeci de ani în mănăstire şi mă so­cotesc printre fraţii începători aflaţi sub ascultare; dar cu­nosc monahi care sunt aproape de Dumnezeu şi de Maica Domnului. Domnul e atât de aproape de noi, mai aproape decât aerul pe care-l respirăm. Aerul intră înăuntrul tru­pului nostru şi ajunge la inimă, dar Domnul viază în însăşi inima omului. „Şi-mi voi face în ei sălaş şi voi umbla în mijlocul lor… şi le voi fi Tată, iar ei îmi vor fi fii şi fiice, zice Domnul” [2 Co 6,16-18].

Iată, bucuria noastră: Dumnezeu este cu noi şi în noi.

Ştiu oare toţi aceasta? Din nenorocire nu toţi, ci numai cei ce s-au smerit înaintea lui Dumnezeu şi şi-au tăiat voile proprii, căci Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă [1 Ptr 5,5] şi El viază numai într-o inimă smerită. Domnul se bucură când ne aducem aminte de milostivirea Lui şi ne facem asemenea Lui prin smerenia noastră.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Un comentariu

Din categoria Despre monahi

Domnul așteaptă să ne deschidem inimile

Stareţul avea un gând al său aparte, şi anume că nu putea căuta pe Dumnezeu decât cel ce L-a cunoscut, şi apoi L-a pierdut. Socotea că toată căutarea de Dumnezeu fusese preîntâmpinată cumva de o pregustare a lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu săvârşeşte asupra omului nici o silnicie, ci răbdător stă lângă inima lui, şi smerit aşteaptă până când i se va deschide acea inimă.

Dumnezeu Însuşi caută pe om, mai nainte ca omul să-L caute; şi când, prinzând o clipă potrivită, Domnul se arată omului, de-abia atunci cunoaşte omul pe Dumnezeu în măsura dată lui, şi începe de-acum a-L căuta pe Dumnezeu Care se ascunde inimii. Stareţul spunea:

<<Cum vei căuta ceea ce nu ai pierdut? Cum vei căuta ceea ce nicicum nu cunoşti? Dar sufletul cunoaşte pe Domnul, şi de aceea Îl caută>>.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre tânjirea după Dumnezeu

Marea știință

Cât trăim pe pământ trebuie să ne învăţăm să ducem război cu vrăjmaşii. Lucrul cel mai greu dintre toate e a omorî trupul pentru Dumnezeu şi a birui iubirea de sine.

Pentru a birui iubirea de sine e nevoie să ne smerim întotdeauna. Aceasta este o mare ştiinţă, pe care nu ne-o însuşim degrabă.

Trebuie să ne socotim mai răi decât toţi şi să ne osân­dim la iad. Prin aceasta sufletul se smereşte şi câştigă plânsul pocăinţei din care se naşte bucuria. E bine să ne obişnuim sufletul să gândească: „în focul iadului voi ar­de”. Dar, vai, puţini înţeleg aceasta. Mulţi cad în deznă­dejde şi merg spre pierzanie. Sufletele lor se sălbăticesc şi nu mai vor nici să se roage, nici să citească, nici chiar să se mai gândească la Dumnezeu.

Trebuie să ne osândim pe noi înşine în sufletul nostru, dar să nu deznădăjduim de mila şi iubirea lui Dumnezeu. Trebuie să dobândim duh smerit şi înfrânt, şi atunci vor pieri toate gândurile şi mintea se va curăţi. Dar înainte de aceasta trebuie să ne cunoaştem măsura, ca să nu ne chi­nuim fără folos sufletul.

Învaţă să te cunoşti pe tine însuţi şi să dai sufletului nevoinţa [asceza] după puterile lui.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Scrie un comentariu

Din categoria Despre smerenie

Dumnezeu dragoste este

Am cunoştinţă de o convorbire a Stareţului cu un Arhimandrit ce se ocupa cu misiunea pentru neorthodocşi. Arhimandritul cu pricina îl cinstea foarte mult pe Stareţ şi adesea, când era la Sfântul Munte, venea să vorbească cu dânsul. Stareţul l-a întrebat cum propovăduieşte. Arhimandritul, încă tânăr şi fără experienţă, gesticulând cu mâinile şi mişcându-şi întreg trupul, a răspuns agitat:

– Le spun: Credinţa voastră este rătăcită; la voi totul este scâlciat, nimic nu este drept, şi nu veţi afla mântuirea dacă nu vă pocăiţi.

Stareţul a ascultat şi l-a întrebat:

– Dar spuneţi-mi, Părinte Arhimandrit, cred ei oare în Domnul Iisus Hristos, că El este adevăratul Dumnezeu?

–  Asta o cred.

–  Dar pe Maica Domnului o cinstesc?

–  O cinstesc, dar învăţătura despre ea este greşită.

–  Şi pe Sfinţi îi cinstesc?

–  Da, îi cinstesc, dar de când s-au despărţit de Biserică, ce sfinţi mai pot avea ei?

–  Oare săvârşesc dumnezeieştile slujbe în biserici, citesc cuvântul lui Dumnezeu?

–  Da, au şi biserici, şi slujbe, dar de aţi vedea cum sunt slujbele lor, faţă de ale noastre; ce răceală şi lipsă de duh!

–  Aşadar, Părinte Arhimandrit, sufletul lor ştie că bine fac crezând în Iisus Hristos, cinstind pe Maica Domnului şi pe Sfinţi, chemându-i în rugăciuni – aşa că atunci când le spuneţi de credinţa lor că este rătăcită, ei nu vă vor asculta… Dar vedeţi, dacă le veţi zice că bine fac crezând în Dumnezeu, bine fac că cinstesc pe Maica Domnului şi pe Sfinţi; bine fac că merg la biserică, la slujbe, şi că se roagă acasă, că citesc cuvântul lui Dumnezeu şi celelalte – dar că greşesc în asta şi în asta, şi greşala trebuie îndreptată, atunci totul va fi bine, şi Domnul se va bucura de ei; şi astfel toţi se vor mântui, prin mila lui Dumnezeu… Dumnezeu dragoste este, şi astfel propovăduirea trebuie totdeauna să purceadă din dragoste; atunci se va folosi şi cel ce propovăduieşte, şi cel ce ascultă; dar dacă tot mereu îi prihăniţi, sufletul norodului nu vă va asculta, şi nu va ieşi nici un folos.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire

La bine ne ajută Domnul, la rău, vrăjmaşii

Acum oamenii s-au făcut mândri şi nu se mântuiesc decât prin întristări şi pocăinţă, şi numai foarte arareori ajunge cineva la iubire.

Marele Antonie zicea: „De acum nu mă mai tem de Domnul, ci îl iubesc”. El vorbea aşa pentru că în sufletul lui era un mare har al Duhului Sfânt, Care dă mărturie de această iubire, şi atunci sufletul nu mai poate vorbi altfel. Dar pe cel care n-are asemenea mare har, Sfinţii Părinţi îl învaţă pocăinţa, şi pocăinţa nu e departe de iubire care vi­ne pe măsura simplităţii şi smereniei duhului.

Dacă cineva gândeşte bine despre fratele, că Domnul îl iubeşte şi mai cu seamă dacă tu însuţi gândeşti că în su­fletul lui viază Duhul Sfânt, atunci eşti aproape de iubirea lui Dumnezeu.

Cineva va spune poate: „El se gândeşte tot timpul la iu­birea lui Dumnezeu”. Dar la ce altceva să te gândeşti mai mult decât la Dumnezeu? Doar El ne-a zidit ca să fim veş­nic împreună cu El şi să vedem slava Lui. Cine iubeşte ce­va, acela vrea să şi vorbească de aceasta; după care ajunge la obişnuinţă: dacă se obişnuieşte să se gândească la Dum­nezeu, îl va purta întotdeauna în suflet; dacă se obişnu­ieşte să se gândească la cele ale lumii, atunci şi cu mintea va fi întotdeauna în aceasta. Obişnuieşte-te să te gândeşti la suferinţele Domnului, obişnuieşte-te să cugeți la focul cel veşnic şi atunci acestea ţi se vor încrusta în suflet.

La bine ne ajută Domnul, la rău, vrăjmaşii, dar aceasta atârnă şi de voia noastră; trebuie să ne silim spre bine, dar cu măsură şi cunoscându-ne măsura. Trebuie să învăţăm să ne cunoaştem sufletele, ca să ştim ce ne e de folos. Unuia îi este de folos să se roage mult, altuia să citească sau să scrie. E folositor să citeşti, dar e mai bine să te rogi fără împrăştiere, şi încă şi mai de preţ este plânsul; fiecă­ruia ce-i dă Dumnezeu. Negreşit însă atunci când te-ai scu­lat din pat, trebuie să-I mulţumeşti lui Dumnezeu, după care căieşte-te şi roagă-te îndeajuns; după aceasta citeşte, ca mintea ta să se odihnească; iar după aceasta roagă-te din nou şi munceşte. Harul vine de la tot binele, dar mai mult decât de la orice vine de la iubirea de fraţi.

O, Duhule Sfinte, sălăşluieşte în noi pururea, căci bine este nouă să fim împreună cu Tine.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Un comentariu

Din categoria Despre Iubire

Lupta cea bună se duce în rugăciune

Altfel lucrează vrăjmaş-diavolul cu cei ce îl primesc, şi altfel cu cei ce se luptă cu el. Una este suferinţa mândrei deznădejdi, şi alta cea a sufletului cucernic, atunci când Dumnezeu îngăduie satanei să războiască sufletul. Această ultimă ispită este deosebit de grea, şi rareori este îngăduită.

Când omul, părăsit de Dumnezeu din Pronie, cearcă pentru întâia oară apropierea satanei, întreaga sa făptură, şi sufletul, şi trupul, cad pradă unei mari suferinţe şi frici  ce nu se poate asemui cu frica de răufăcători şi de ucigaşi, căci în ea se cuprinde întunerecul vecinicei pierzanii. Sufletul ajunge atunci să cunoască CE este diavolul; să cunoască puterea sălbăticiei lui; şi covârşit de uriaşul rău ce i se înfăţisează se chirceşte pe de-a-ntregul. De groază, de deznădejde şi de cutremur ajunge într-o asemenea neputinţă încât nu află în sine puterea de a ruga. Nu simte cu sine pe Dumnezeu-Ocrotitorul, iar vrăjmaşul îi spune: <<Eşti în stăpânirea mea… iar în Dumnezeu să nu nădăjduieşti, şi uită de El: este de neînduplecat>>. În astfel de clipe sufletul ce nu doreşte să primească pe diavol, fie se sfârşeşte, nemişcat şi fără cuvânt, cu gândul la Dumnezeu, fie, într-un caz mai bun, află în sine puterea de a chema Numele lui Dumnezeu. De-abia mai târziu va înţelege că anume în această lupta Dumnezeu fusese cu cea mai mare luare-aminte către dânsul.

Din scrierile Stareţului veţi vedea că în două rânduri a cercat o astfel de luptă cu satana. Prima dată l-a mântuit faptul că rostise rugăciunea lui Iisus: înainte s-o sfârşească, i S-a arătat Domnul. A doua oară era de-acum mai tare şi mai plin de bărbăţie, şi a aflat în sine puterea de a se aşeza şi a chema pe Dumnezeu în rugăciune, primind atunci drept răspuns neobişnuitele şi straniile cuvinte: <<Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui>>.

Atunci a cunoscut cu ce armă se biruieşte diavolul, la apropierea căruia sufletul de fiecare dată va întoarce către sineşi toată puterea urii, şi se va osândi vecinicelor chinuri ca pe cel mai cumplit vrăjmaş al său, adăugând: <<Iar Dumnezeu este sfânt, adevărat şi binecuvântat în veci>>.

Înarmat cu o asemenea armă sufletul se slobozeşte de toată frica şi se face de neajuns vrăjmaşului. Un astfel de suflet <<cercat>>, la fiecare atac al vrăjmaşului, cu multă ură se va arunca în hăul vecinicului întunerec, ca fiind vrednic de aceasta; iar vrăjmaşul se va îndepărta de el, nerăbdând puterea focului ce-l întâmpină, şi sufletul, de acum slobod de el, poate cu mintea curată să se îndrepte către Dumnezeu în rugăciune.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre războiul duhovnicesc

Maica Domnului acoperă cu milostivirea ei tot pământul

Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu.

Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi nepu­tincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie de­spre ea măcar un cuvânt.

Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăznea­lă, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei.

Maica Domnului nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înţelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti ale îngerilor şi ar­hanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei.

Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că, în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi, asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.

Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi se în­tristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaşte: cu du­hul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: „Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletu­lui meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dra­gostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bu­nei şi milostivei Maici a Domnului.

Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei.

Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toa­te noroadele.

Şi pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi, ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001


Un comentariu

Din categoria Despre Maica Domnului

Sfințenia se primește în suferințe

În Împărăţia cerurilor, unde viază Domnul şi Preacu­rata Lui Maică, viază şi toţi sfinţii. Acolo sunt sfinţii stră­moşi şi patriarhii care au mărturisit cu bărbăţie credinţa lor. Acolo sunt prorocii, care au primit pe Duhul Sfânt şi prin cuvântul lor au chemat poporul la Dumnezeu. Acolo sunt apostolii, care au murit pentru că au propovăduit Evanghelia. Acolo sunt mucenicii, care şi-au dat viaţa cu bucurie pentru iubirea lui Hristos. Acolo sunt sfinţiţii ie­rarhi, care au urmat pe Domnul şi au luat asupra lor pova­ra turmei lor duhovniceşti. Acolo sunt cuvioşii nevoitori şi nebuni pentru Hristos, care au luptat lupta cea bună şi au biruit lumea. Acolo sunt toţi drepţii, care au păzit porun­cile lui Dumnezeu şi şi-au biruit patimile.

Acolo, în această minunată şi sfântă adunare, pe care a strâns-o Duhul Sfânt, e atras şi sufletul meu. Dar, vai mie! Pentru că n-am smerenie, Domnul nu-mi dă putere spre nevoinţă (lupta duhovnicească), şi duhul meu neputincios tremură ca flăcăruia unei candele, în vreme ce duhul sfin­ţilor ardea cu flacără arzătoare şi nu numai că nu se stin­gea sub vântul ispitelor, dar se aprindea cu şi mai multă putere. Cu picioarele ei mergeau pe pământ şi cu mâinile lucrau, dar duhul lor rămânea mereu în Dumnezeu şi min­tea lor nu voia să se dezlipească de amintirea lui Dumne­zeu. Pentru iubirea lui Hristos ei au suferit toate întris­tările şi necazurile pe pământ şi nu se temeau de nici o suferinţă, ci în acestea preamăreau pe Domnul. De aceea Domnul i-a iubit şi i-a preamărit şi le-a dat în dar Împă­răţia veşnică împreună cu El.

Cuviosul Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Sfinți

Calea firească spre nepătimire

Credinţa înţeleasă nu ca o convingere logică, ci ca simţământul Dumnezeului celui Viu; din credinţă se naşte frica judecăţii lui Dumnezeu; din frică – pocăinţa; din pocăinţă – rugăciunea, mărturisirea, lacrimile. Pocăinţa, rugăciunea şi lacrimile înmulţindu-se şi adâncindu-se, duc la început către o slobozire în parte de patimi, de unde se naşte nădejdea. Nădejdea înmulţeşte trudele nevoinţei, rugăciunea şi lacrimile; subţiază şi adânceşte simţământul păcatului, în vârtutea cărui fapt creşte frica, ce trece într-o cât se poate de adâncă pocăinţă, care înclină milosârdia lui Dumnezeu, iar sufletul se învredniceşte de harul Sfântului Duh plin de lumina Dumnezeieştii iubiri.

Şi credinţa este dragoste, dar una mică; şi nădejdea este dragoste, dar nedesăvârşită. De fiecare dată când sufletul se înalţă de la o măsură mai mică a iubirii către una mai mare, va trece negreşit prin frică. Dragostea, ivindu-se, izgoneşte frica; dar, odată gonită de o mică dragoste, când sufletul trece către una mai mare, frica iarăşi se naşte, şi apoi iarăşi se biruieşte de dragoste; şi singură desăvârşita iubire, după marele Apostol al iubirii, desăvârşit izgoneşte frica, adică acea frică în care este chin.

Există şi o altă frică a lui Dumnezeu, în care nu se află chin, ci bucurie şi suflu al sfintei vecinicii. Iată cum vorbeşte Stareţul despre această frică ce nu trebuie să părăsească omul câtă vreme se află în hotarele fiinţării sale pământeşti:

<<Înaintea lui Dumnezeu trebuie să trăieşti în frică şi în dragoste. În frică, pentru că El este Domnul; în frică, pentru a nu scârbi pe Domnul cu vreun gând rău; în dragoste, pentru că Domnul este dragoste>>.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire