Arhive lunare: ianuarie 2012

Iubirea depărtează frica

Apostolii umblau pe pământ şi spuneau noroadelor cu­vânt despre Domnul şi despre împărăţia cerurilor, dar su­fletele lor tânjeau şi însetau să vadă pe Domnul Cel Iubit şi de aceea ei nu se temeau de moarte, ci mergeau cu bu­curie în întâmpinarea ei şi, dacă doreau să trăiască pe pă­mânt, era numai pentru norodul pe care-l iubeau.

Apostolii iubeau pe Domnul şi de aceea nu se temeau de nici o suferinţă. Ei iubeau pe Domnul, dar iubeau şi no­rodul, şi această iubire depărta de la ei orice frică. Nu se temeau nici de chinuri nici de moarte şi de aceea Domnul i-a trimis în lume ca să lumineze pe oameni.

Până în ziua de astăzi sunt monahi care au experienţa iubirii dumnezeieşti şi năzuiesc după ea ziua şi noaptea. Şi ei ajută lumea prin rugăciune şi scrieri. Dar această sarcină apasă mai mult asupra păstorilor Bisericii, care poartă în ei un har atât de mare, că dacă oamenii ar putea vedea slava acestui har, lumea întreagă s-ar minuna de el; dar Domnul a ascuns-o, ca slujitorii Lui să nu se trufească, ci să se mântuiască în smerenie.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Scrie un comentariu

Din categoria Despre păstori și duhovnici

A te ruga pentru lume înseamnă a-ţi vărsa sângele

Când Părintele Siluan a fost numit iconom pentru prima oară, revenind de la Igumen la chilia sa se ruga fierbinte ca Domnul să-l ajute să-şi împlinească ascultarea plină de răspunderi. După o îndelungată rugăciune a primit răspuns în suflet: <<Păstrează harul ce ţi s-a dat>>. Atunci a înţeles că a păstra harul este mai însemnat şi mai de preţ decât toate celelalte lucruri, şi deci, intrând în noua sa ascultare, veghea cu trezvie pentru a nu i se întrerupe rugăciunea.

Avea sub ascultarea sa până la două sute de muncitori. Dimineaţa, trecând pe la toate atelierele, dădea maiştrilor îndrumări generale, iar apoi se întorcea în chilia sa ca să plângă pentru <<norodul lui Dumnezeu>>. Inima îl durea de mâhnire pentru muncitori; plângea pentru fiecare.

<<Iată Mihail, şi-a lăsat femeia şi copiii în sat şi munceşte aci pentru câţiva bănuţi. Cum îi este lui să fie atât de departe de casă, să nu-şi vadă soţia, nici pe dragii săi copii… Iată Nichita, de-abia însurat, şi-a părăsit tânăra nevastă însărcinată, şi pe bătrâna sa mamă… cum le-a fost lor să-l lase să plece pe acest încă tânăr iubit fiu şi soţ… Iată Grigorie, el şi-a părăsit părinţii bătrâni, soţia tânără şi doi pruncuşori, şi a venit aci să muncească pentru o bucată de pâine… Şi ce poate câştiga el aci? Ce sărăcie la ei, ca să se hotărască să-şi părăsească întreaga familie… şi ce durere trebuie să poarte ei toţi… Şi, în sfârşit, în ce cumplită sărăcie trăieşte tot acest norod… Iată şi Nikolka, este încă copil… Cu câtă durere l-au lăsat părinţii să plece atât de departe printre străini, pentru un câştig de cerşetor; cum trebuie să-i doară inima pe părinţi… O, în ce sărăcie şi suferinţe trăieşte norodul… Şi ei toţi ca nişte oi părăsite, nimeni nu le poartă de grijă, să-i povăţuiască, să-i înveţe ceva… Iar ei învaţă toate răutăţile, se sălbăticesc, se bădărănesc…>>

Aşa grăia fericitul Stareţ, şi îl durea sufletul pentru toţi aceşti sărmani; suferea, fără îndoială, mai mult decât ei înşişi, căci vedea în viaţa lor chiar şi cele pe care ei înşişi nu le vedeau, din pricina neştiinţei lor.

<<Inima, inimii vesteşte>>, spune o zicală a norodului. Stareţul tainic se ruga pentru <<norodul lui Dumnezeu>>, muncitorii însă simţeau, şi îl iubeau. El niciodată nu stătea pe capul lor în timpul lucrului, nu-i zorea, însă ei, mângâiaţi fiind, munceau mai cu veselie şi mai cu spor decât pentru ceilalţi. Iconomii ceilalţi <<păzeau interesele Mănăstirii>>; dar cine nu ştie că atunci când grija pentru <<interese>> are întâietate, omul este uitat? Interesul, adevăratul interes al Mănăstirii, Stareţul îl vedea în faptul de a păzi porunca lui Hristos.

<<Pe Domnul Îl doare pentru toţi>>, zicea el; dar nu numai că zicea, ci pe el însuşi, plin fiind de Duhul lui Hristos, îl durea pentru toţi. Văzând viaţa ce-i înconjura, amintindu-şi de cele din trecut, şi având o cât se poate de adâncă experienţă personală, el trăia suferinţele norodului, ale lumii întregi, şi nu era sfârşit rugăciunii sale. Se ruga cu marea rugăciune pentru lumea întreagă. Se uita pe sine însuşi, voia să sufere pentru norod din durere pentru el; pentru pacea şi mântuirea acestuia dorea să-şi verse sângele, şi să-l verse în rugăciuni.

<<A te ruga pentru lume înseamnă a-ţi vărsa sângele>>, spunea Stareţul.

Mai este oare nevoie să spunem ce fel de încordare a rugăciunii şi cât plâns arată aceste cuvinte?

Într-o zi l-am întrebat pe Stareţ: <<Oare ascultarea iconomatului, plină de griji şi de neapărată trebuinţă de a vorbi cu o mulţime de oameni nu dăunează liniştirii monahale?>> La aceasta Stareţul a răspuns:

<<Ce este liniştirea? Liniştirea este neîncetata rugăciune şi petrecerea cu mintea în Dumnezeu. Părintele Ioan de Kronstadt totdeauna era înconjurat de lume, dar el era mai mult în Dumnezeu decât mulţi pustnici. Am primit iconomatul ca ascultare şi, pentru binecuvântarea Igumenului, mi-a fost mai uşor să mă rog în această ascultare decât la Vechiul Russikon, unde am cerut din voia mea să merg pentru liniştire… Dacă sufletul iubeşte norodul şi îl doare pentu el, atunci rugăciunea nu mai poate înceta>>.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

Duhovniceasca vedere a lumii

Stareţul adesea spunea că <<atunci când mintea este deplin în Dumnezeu, lumea este uitată>>; şi, în acelaşi timp, tot el scrie: <<Omul duhovnicesc zboară precum vulturul în înălţimi, şi cu sufletul simte pe Dumnezeu, şi vede întreaga lume, măcar că se roagă în întunerecul nopţii>>.

 Se pune întrebarea: Nu este vorba de o contradicţie? Şi încă o întrebare: Oare această vedere a lumii nu este o închipuire?

Dar iată că tot el mai scrie <<Rare sufletele ce Te cunosc, şi puţini cei cu carii se poate grăi despre Tine>>.

Între cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi nu pot vorbi despre El, pe mine mai nainte de toţi mă mărturisesc, şi deci rog pe toţi cei ce au cunoscut pe Dumnezeu să-mi facă pogorământ şi să-mi ierte îndrăzneala şi necugetata încercare de a întredeschide, fie doar într-o anumită măsură, înţelesul cuvintelor fericitului Stareţ.

Rugăciunea curată trage mintea înlăuntrul inimii şi adună întru una întreg omul, până şi trupul său. Mintea, adâncindu-se în inimă, se depărtează de la chipurile lumii iar sufletul, îndreptat din  toate puterile sale către Dumnezeu în rugăciunea lăuntrică, în lumina ce purcede de la Dumnezeu se vede pe sine într-un chip cu totul aparte. Astfel, el vede nu manifestările exterioare şi condiţiile vieţii, ci pe sine însuşi, dezbrăcat şi în curată esenţa sa, şi descoperit în tot adâncul său.

În ciuda absenţei oricărei vederi, a simplităţii şi a <<concentrării>> acestei viziuni îndreptate către izvoarele vieţii, către Dumnezeu, în ea se descoperă marginile între care se mişcă întreaga fiinţare a lumii făcute duhovniceşti; iar sufletul, smuls de la toate şi nimic văzând, în Dumnezeu vede întreaga lume şi îşi recunoaşte propria unime cu ea, rugându-se pentru ea.

<<Eu însă doresc un singur lucru: a mă ruga pentru toţi ca pentru sine>>, scrie Stareţul.

Noi toţi, nu o dată, ne-am încântat văzând mareţia şi frumuseţea zidirii. Dar iată înaintea noastră o mică fotografie alb-negru, şi în locul întinderilor necuprinse şi neajunse ochiului vedem o bucăţică de hârtie, şi în locul negrăitei bogăţii a luminii, a mişcărilor, a culorilor şi formelor – un neînsemnat şir de pete mai negre sau mai cenuşii. Pe cât de mare este deosebirea între o fotografie moartă şi ceea ce se închipuieşte pe ea, tot atâta, şi chiar mai mare, este deosebirea între cuvintele de mai sus şi viaţa ce se ascunde îndărătul lor.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Un comentariu

Din categoria Despre străvedere

Unimea vieţii duhovniceşti

Viaţa lumii duhovniceşti Stareţul o conştientiza ca fiind una şi, în vârtutea acestei unimi, fiecare manifestare duhovnicească neapărat se răsfrânge asupra stării întregii acestei lumi. Iar dacă manifestarea este una bună, atunci toată lumea duhurilor sfinte (toate cerurile) se bucură; şi dimpotrivă, dacă este rea, se întristează. Deşi fiecare manifestare duhovnicească neapărat îşi lasă urma în fiinţarea întregii lumi duhovniceşti, totuşi acea subţire pătrundere despre care vorbea Stareţul este caracteristică mai ales Sfinţilor. O astfel de cunoaştere ce depăşeşte marginirea omenească o punea pe seama lucrării Duhului Sfânt. Sufletul în Duhul Sfânt <<vede>> întreaga lume şi o îmbrăţişează cu dragostea sa.

Stareţul era încredinţat că Sfinţii aud rugăciunile noastre. El spunea că aceasta se vădeşte în neîncetata experienţă a legăturii prin rugăciune cu Sfinţii. În Duhul Sfânt ei primesc încă de pe pământ darul acesta într-o anume măsură, însă după mutarea lor creşte.

Vorbind despre o astfel de trăsătură dumnezeiască a Sfinţilor, el se minuna de nemărginirea iubirii lui Dumnezeu pentru om:

<<Atâta a iubit Dumnezeu omul, că i-a dat Duhul Sfânt, şi în Duhul Sfânt omul s-a făcut asemănător cu Dumnezeu. Cei ce nu cred aceasta şi nu se roagă Sfinţilor, nu au cunoscut cât de mult iubeşte Domnul omul şi cât de mult l-a proslăvit>>.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Sfinți

Dumnezeu este cu noi şi în noi

Lumea crede că monahii sunt un neam nefolositor. Dar oamenii n-au dreptate să gândească aşa. Ei nu ştiu că monahul e un rugător pentru întreaga lume, nu văd rugă­ciunea lui şi nu ştiu cu câtă milostivire le primeşte Dom­nul. Monahii duc o luptă crâncenă cu patimile şi pentru această luptă vor fi mari la Dumnezeu.

Eu însumi nu sunt vrednic să mă numesc monah. Am trăit mai mult de patruzeci de ani în mănăstire şi mă so­cotesc printre fraţii începători aflaţi sub ascultare; dar cu­nosc monahi care sunt aproape de Dumnezeu şi de Maica Domnului. Domnul e atât de aproape de noi, mai aproape decât aerul pe care-l respirăm. Aerul intră înăuntrul tru­pului nostru şi ajunge la inimă, dar Domnul viază în însăşi inima omului. „Şi-mi voi face în ei sălaş şi voi umbla în mijlocul lor… şi le voi fi Tată, iar ei îmi vor fi fii şi fiice, zice Domnul” [2 Co 6,16-18].

Iată, bucuria noastră: Dumnezeu este cu noi şi în noi.

Ştiu oare toţi aceasta? Din nenorocire nu toţi, ci numai cei ce s-au smerit înaintea lui Dumnezeu şi şi-au tăiat voile proprii, căci Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă [1 Ptr 5,5] şi El viază numai într-o inimă smerită. Domnul se bucură când ne aducem aminte de milostivirea Lui şi ne facem asemenea Lui prin smerenia noastră.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Un comentariu

Din categoria Despre monahi

Domnul așteaptă să ne deschidem inimile

Stareţul avea un gând al său aparte, şi anume că nu putea căuta pe Dumnezeu decât cel ce L-a cunoscut, şi apoi L-a pierdut. Socotea că toată căutarea de Dumnezeu fusese preîntâmpinată cumva de o pregustare a lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu săvârşeşte asupra omului nici o silnicie, ci răbdător stă lângă inima lui, şi smerit aşteaptă până când i se va deschide acea inimă.

Dumnezeu Însuşi caută pe om, mai nainte ca omul să-L caute; şi când, prinzând o clipă potrivită, Domnul se arată omului, de-abia atunci cunoaşte omul pe Dumnezeu în măsura dată lui, şi începe de-acum a-L căuta pe Dumnezeu Care se ascunde inimii. Stareţul spunea:

<<Cum vei căuta ceea ce nu ai pierdut? Cum vei căuta ceea ce nicicum nu cunoşti? Dar sufletul cunoaşte pe Domnul, şi de aceea Îl caută>>.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre tânjirea după Dumnezeu

Marea știință

Cât trăim pe pământ trebuie să ne învăţăm să ducem război cu vrăjmaşii. Lucrul cel mai greu dintre toate e a omorî trupul pentru Dumnezeu şi a birui iubirea de sine.

Pentru a birui iubirea de sine e nevoie să ne smerim întotdeauna. Aceasta este o mare ştiinţă, pe care nu ne-o însuşim degrabă.

Trebuie să ne socotim mai răi decât toţi şi să ne osân­dim la iad. Prin aceasta sufletul se smereşte şi câştigă plânsul pocăinţei din care se naşte bucuria. E bine să ne obişnuim sufletul să gândească: „în focul iadului voi ar­de”. Dar, vai, puţini înţeleg aceasta. Mulţi cad în deznă­dejde şi merg spre pierzanie. Sufletele lor se sălbăticesc şi nu mai vor nici să se roage, nici să citească, nici chiar să se mai gândească la Dumnezeu.

Trebuie să ne osândim pe noi înşine în sufletul nostru, dar să nu deznădăjduim de mila şi iubirea lui Dumnezeu. Trebuie să dobândim duh smerit şi înfrânt, şi atunci vor pieri toate gândurile şi mintea se va curăţi. Dar înainte de aceasta trebuie să ne cunoaştem măsura, ca să nu ne chi­nuim fără folos sufletul.

Învaţă să te cunoşti pe tine însuţi şi să dai sufletului nevoinţa [asceza] după puterile lui.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Scrie un comentariu

Din categoria Despre smerenie