Arhiva zilnică: ianuarie 18, 2012

Iubirea depărtează frica

Apostolii umblau pe pământ şi spuneau noroadelor cu­vânt despre Domnul şi despre împărăţia cerurilor, dar su­fletele lor tânjeau şi însetau să vadă pe Domnul Cel Iubit şi de aceea ei nu se temeau de moarte, ci mergeau cu bu­curie în întâmpinarea ei şi, dacă doreau să trăiască pe pă­mânt, era numai pentru norodul pe care-l iubeau.

Apostolii iubeau pe Domnul şi de aceea nu se temeau de nici o suferinţă. Ei iubeau pe Domnul, dar iubeau şi no­rodul, şi această iubire depărta de la ei orice frică. Nu se temeau nici de chinuri nici de moarte şi de aceea Domnul i-a trimis în lume ca să lumineze pe oameni.

Până în ziua de astăzi sunt monahi care au experienţa iubirii dumnezeieşti şi năzuiesc după ea ziua şi noaptea. Şi ei ajută lumea prin rugăciune şi scrieri. Dar această sarcină apasă mai mult asupra păstorilor Bisericii, care poartă în ei un har atât de mare, că dacă oamenii ar putea vedea slava acestui har, lumea întreagă s-ar minuna de el; dar Domnul a ascuns-o, ca slujitorii Lui să nu se trufească, ci să se mântuiască în smerenie.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Scrie un comentariu

Din categoria Despre păstori și duhovnici

A te ruga pentru lume înseamnă a-ţi vărsa sângele

Când Părintele Siluan a fost numit iconom pentru prima oară, revenind de la Igumen la chilia sa se ruga fierbinte ca Domnul să-l ajute să-şi împlinească ascultarea plină de răspunderi. După o îndelungată rugăciune a primit răspuns în suflet: <<Păstrează harul ce ţi s-a dat>>. Atunci a înţeles că a păstra harul este mai însemnat şi mai de preţ decât toate celelalte lucruri, şi deci, intrând în noua sa ascultare, veghea cu trezvie pentru a nu i se întrerupe rugăciunea.

Avea sub ascultarea sa până la două sute de muncitori. Dimineaţa, trecând pe la toate atelierele, dădea maiştrilor îndrumări generale, iar apoi se întorcea în chilia sa ca să plângă pentru <<norodul lui Dumnezeu>>. Inima îl durea de mâhnire pentru muncitori; plângea pentru fiecare.

<<Iată Mihail, şi-a lăsat femeia şi copiii în sat şi munceşte aci pentru câţiva bănuţi. Cum îi este lui să fie atât de departe de casă, să nu-şi vadă soţia, nici pe dragii săi copii… Iată Nichita, de-abia însurat, şi-a părăsit tânăra nevastă însărcinată, şi pe bătrâna sa mamă… cum le-a fost lor să-l lase să plece pe acest încă tânăr iubit fiu şi soţ… Iată Grigorie, el şi-a părăsit părinţii bătrâni, soţia tânără şi doi pruncuşori, şi a venit aci să muncească pentru o bucată de pâine… Şi ce poate câştiga el aci? Ce sărăcie la ei, ca să se hotărască să-şi părăsească întreaga familie… şi ce durere trebuie să poarte ei toţi… Şi, în sfârşit, în ce cumplită sărăcie trăieşte tot acest norod… Iată şi Nikolka, este încă copil… Cu câtă durere l-au lăsat părinţii să plece atât de departe printre străini, pentru un câştig de cerşetor; cum trebuie să-i doară inima pe părinţi… O, în ce sărăcie şi suferinţe trăieşte norodul… Şi ei toţi ca nişte oi părăsite, nimeni nu le poartă de grijă, să-i povăţuiască, să-i înveţe ceva… Iar ei învaţă toate răutăţile, se sălbăticesc, se bădărănesc…>>

Aşa grăia fericitul Stareţ, şi îl durea sufletul pentru toţi aceşti sărmani; suferea, fără îndoială, mai mult decât ei înşişi, căci vedea în viaţa lor chiar şi cele pe care ei înşişi nu le vedeau, din pricina neştiinţei lor.

<<Inima, inimii vesteşte>>, spune o zicală a norodului. Stareţul tainic se ruga pentru <<norodul lui Dumnezeu>>, muncitorii însă simţeau, şi îl iubeau. El niciodată nu stătea pe capul lor în timpul lucrului, nu-i zorea, însă ei, mângâiaţi fiind, munceau mai cu veselie şi mai cu spor decât pentru ceilalţi. Iconomii ceilalţi <<păzeau interesele Mănăstirii>>; dar cine nu ştie că atunci când grija pentru <<interese>> are întâietate, omul este uitat? Interesul, adevăratul interes al Mănăstirii, Stareţul îl vedea în faptul de a păzi porunca lui Hristos.

<<Pe Domnul Îl doare pentru toţi>>, zicea el; dar nu numai că zicea, ci pe el însuşi, plin fiind de Duhul lui Hristos, îl durea pentru toţi. Văzând viaţa ce-i înconjura, amintindu-şi de cele din trecut, şi având o cât se poate de adâncă experienţă personală, el trăia suferinţele norodului, ale lumii întregi, şi nu era sfârşit rugăciunii sale. Se ruga cu marea rugăciune pentru lumea întreagă. Se uita pe sine însuşi, voia să sufere pentru norod din durere pentru el; pentru pacea şi mântuirea acestuia dorea să-şi verse sângele, şi să-l verse în rugăciuni.

<<A te ruga pentru lume înseamnă a-ţi vărsa sângele>>, spunea Stareţul.

Mai este oare nevoie să spunem ce fel de încordare a rugăciunii şi cât plâns arată aceste cuvinte?

Într-o zi l-am întrebat pe Stareţ: <<Oare ascultarea iconomatului, plină de griji şi de neapărată trebuinţă de a vorbi cu o mulţime de oameni nu dăunează liniştirii monahale?>> La aceasta Stareţul a răspuns:

<<Ce este liniştirea? Liniştirea este neîncetata rugăciune şi petrecerea cu mintea în Dumnezeu. Părintele Ioan de Kronstadt totdeauna era înconjurat de lume, dar el era mai mult în Dumnezeu decât mulţi pustnici. Am primit iconomatul ca ascultare şi, pentru binecuvântarea Igumenului, mi-a fost mai uşor să mă rog în această ascultare decât la Vechiul Russikon, unde am cerut din voia mea să merg pentru liniştire… Dacă sufletul iubeşte norodul şi îl doare pentu el, atunci rugăciunea nu mai poate înceta>>.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Un comentariu

Din categoria Despre rugăciune