Lupta cea bună se duce în rugăciune

Altfel lucrează vrăjmaş-diavolul cu cei ce îl primesc, şi altfel cu cei ce se luptă cu el. Una este suferinţa mândrei deznădejdi, şi alta cea a sufletului cucernic, atunci când Dumnezeu îngăduie satanei să războiască sufletul. Această ultimă ispită este deosebit de grea, şi rareori este îngăduită.

Când omul, părăsit de Dumnezeu din Pronie, cearcă pentru întâia oară apropierea satanei, întreaga sa făptură, şi sufletul, şi trupul, cad pradă unei mari suferinţe şi frici  ce nu se poate asemui cu frica de răufăcători şi de ucigaşi, căci în ea se cuprinde întunerecul vecinicei pierzanii. Sufletul ajunge atunci să cunoască CE este diavolul; să cunoască puterea sălbăticiei lui; şi covârşit de uriaşul rău ce i se înfăţisează se chirceşte pe de-a-ntregul. De groază, de deznădejde şi de cutremur ajunge într-o asemenea neputinţă încât nu află în sine puterea de a ruga. Nu simte cu sine pe Dumnezeu-Ocrotitorul, iar vrăjmaşul îi spune: <<Eşti în stăpânirea mea… iar în Dumnezeu să nu nădăjduieşti, şi uită de El: este de neînduplecat>>. În astfel de clipe sufletul ce nu doreşte să primească pe diavol, fie se sfârşeşte, nemişcat şi fără cuvânt, cu gândul la Dumnezeu, fie, într-un caz mai bun, află în sine puterea de a chema Numele lui Dumnezeu. De-abia mai târziu va înţelege că anume în această lupta Dumnezeu fusese cu cea mai mare luare-aminte către dânsul.

Din scrierile Stareţului veţi vedea că în două rânduri a cercat o astfel de luptă cu satana. Prima dată l-a mântuit faptul că rostise rugăciunea lui Iisus: înainte s-o sfârşească, i S-a arătat Domnul. A doua oară era de-acum mai tare şi mai plin de bărbăţie, şi a aflat în sine puterea de a se aşeza şi a chema pe Dumnezeu în rugăciune, primind atunci drept răspuns neobişnuitele şi straniile cuvinte: <<Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui>>.

Atunci a cunoscut cu ce armă se biruieşte diavolul, la apropierea căruia sufletul de fiecare dată va întoarce către sineşi toată puterea urii, şi se va osândi vecinicelor chinuri ca pe cel mai cumplit vrăjmaş al său, adăugând: <<Iar Dumnezeu este sfânt, adevărat şi binecuvântat în veci>>.

Înarmat cu o asemenea armă sufletul se slobozeşte de toată frica şi se face de neajuns vrăjmaşului. Un astfel de suflet <<cercat>>, la fiecare atac al vrăjmaşului, cu multă ură se va arunca în hăul vecinicului întunerec, ca fiind vrednic de aceasta; iar vrăjmaşul se va îndepărta de el, nerăbdând puterea focului ce-l întâmpină, şi sufletul, de acum slobod de el, poate cu mintea curată să se îndrepte către Dumnezeu în rugăciune.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre războiul duhovnicesc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s