Adormirea Stareţului Siluan

Joi, 2/15 Septemvrie 1938, dimineaţa către ora cinci (după ora Athosului, unsprezece), m-am dus la Stareţ în magazie şi l-am aflat, ca întotdeauna, liniştit; vorbea cu glasul lui obişnuit, scăzut. Din afară nu am observat la el nici o schimbare; se îndeletnicea cu munca sa obişnuită.

După masa de dimineaţă, către ora zece, m-am dus la el în chilie. Şedea pe scaun, lângă măsuţă. Văzându-l schimbat, l-am întrebat:

–          Stareţ, ce aveţi?

–          Nu mi-e bine.

–          Ce aveţi?

–          Nu ştiu.

Ridicându-se de pe scaun, s-a lăsat greoi pe pat, rezemându-se cu spatele de perete, sprijinindu-şi trupul cu mâna dreaptă în poziţia jumătate culcat; îndreptându-şi încet grumazul, şi-a ridicat capul: pe faţa sa era întruchipată suferinţa.

L-am întrebat:

–          Stareţ, vreţi să muriţi?

–          Eu încă nu m-am smerit, a răspuns el.

Puţin câte puţin şi-a ridicat picioarele pe pat, iar capul şi l-a lăsat pe pernă; şi aşa, îmbrăcat, zăcea. După ceva tăcere, am zis:

–          Stareţ, poate mai bine v-ar fi în bolniţă.

–          N-aş vrea să merg la bolniţă, că acolo este lume, şi apoi iarăşi mă vor pune, ca data trecută, sub ceas, şi ticăitul lui stinghereşte rugăciunea.

–          Dar aci nu puteţi rămâne bolnav; cine vă va putea sluji?… Şi acolo, totuşi, este mai uşor.

–          Dacă mi-ar da odaie separată, aş merge la bolniţă.

Spunându-i că <<mă duc să vorbesc cu doctorul>>, m-am dus la Părintele Thoma, monahul ce răspundea de bolniţă, căruia i se spunea <<doctor>>. Părintele Thoma nu avusese în lume vreo formare medicală, dar lucrând toată viaţa în bolniţele Mănăstirii, dobândise o experienţă bogată şi chiar unele cunoştinţe teoretice. Era un om înzestrat cu o pătrunzătoare intuiţie medicală şi era foarte folositor Mănăstirii, deoarece la Athos nu sunt adevărate spitale şi doctori.

Bolniţa Mănăstirii Sfântului Panteleimon ocupa două caturi, astfel că este împărţită în două saloane: cel de sus şi cel de jos. Încăperea salonului de jos era o sală mare împărţită în două printr-un perete. În cea de-a doua jumătate, cea din spate, cu ferestrele ce dau înspre mare, cele două unghere sunt despărţite de încăperea principală prin pereţi subţiri, formând două cămărui; pe cea din dreapta doctorul, cu drag, a păstrat-o pentru Stareţ.

Întorcându-mă la dânsul i-am spus că doctorul îi va da o odaie în salonul de jos. Stareţul s-a învoit să se ducă, dar de acum era atât de bolnav, că nu a putut merge singur şi a trebuit să-l sprijin. Cu durere, l-am dus la bolniţă.

Bolniţa Mănăstirii nu dispunea de nici un mijloc tehnic spre a pune un diagnostic. Nimeni nu s-a putut lămuri ce avea Stareţul; starea sănătăţii sale se înrăutăţea repede. Ca toţi cei grav bolnavi, se împărtăşea zilnic, după obiceiul Mănăstirii. Luni, 6/19, i s-a săvârşit Sfântul Maslu.

Îl cercetam adesea, dar nu îndrăzneam să-l tulbur cu vreo convorbire, ci şedeam afară, lângă uşa întredeschisă, căci cămăruia era foarte strâmtă. În vremea vieţii sale mi s-a dat adesea putinţa de a-i vedea viaţa, a auzi de la el multe din cele ce dezvăluiau înfăţişarea căii sale lăuntrice; mi-a fost cu putinţă, într-o măsură, să-i urmăresc apropierea către marea taină a morţii, însă clipa însăşi a morţii mi-a rămas ascunsă.

Ultimele zile ale vieţii sale, de la începutul bolii până la moarte, Stareţul a tăcut. Când încă trăia, îmi povestise cum un schimonah, pregătindu-se în bolniţă spre a muri, îşi petrecuse toată vremea cu ochii închişi, pentru a nu tulbura pomenirea lui Dumnezeu cu vreun chip din afară. Acel shimonah, când venea la el prietenul şi împreună-nevoitorul său apropiat pe care îl iubea, vorbea cu el foarte pe scurt, fără să-şi deschidă ochii, recunoascându-şi prietenul doar după glas. Amintindu-mi de aceasta, nu tulburam liniştea Stareţului cu nici o întrebare, fără numai foarte rar.

O săptămână mai târziu starea sa devenise îngrijorătoare.

Vineri, 10/23 Septevrie, seara, nu mult înaintea asfinţitului, a venit la el duhovnicul, Ieromonahul Sergie, pentru a-i citi canonul umilincios al Maicii Domnului la ieşirea sufletului. Ajungând la patul bolnavului, duhovnicul a spus:

–          Blagosloviţi, Părinte Siluan.

Stareţul şi-a deschis ochii şi gingaş s-a uitat la noi. Faţa îi era bolnăvicios de palidă, însă liniştită. Văzându-l pe Stareţ tăcut, duhovnicul a întrebat:

–          Cum e, Părinte Siluan, ne recunoaşteţi?

–          Vă recunosc, a răspuns el cu glas slab, dar limpede.

–          Şi cum vă simţiţi?

–          Bine, mi-e bine.

Era oare acest răspuns dorinţa nevoitorului de a-şi ascunde suferinţele şi a nu se plânge de boală, sau cu adevărat Stareţul se simţea atât de bine duhovniceşte, încât nici nu-şi mai simţea boala, şi nu-i tulbura pacea sufletului – nu ştiu.

–          Am venit să ne rugăm împreună şi să citim canonul Maicii Domnului… Voiţi?, a zis duhovnicul.

–          Da, voiesc… mulţumesc… mult doresc.

Duhovnicul a început a citi canonul. Stareţul, palid, şedea culcat pe spate liniştit, nemişcat, cu ochii închişi; mâna dreaptă îi era pe piept, stânga pe lângă trup. Fără să-i schimb poziţia mâinii stângi, grijuliu, i-am găsit pulsul; era foarte neregulat: când foarte slab, abia simţit, când ceva mai tare, dar în ambele cazuri atât de aritmic, încât într-o jumătate de minut s-a schimbat de mai multe ori.

S-a sfârşit citirea canonului. Stareţul din nou a deschis ochii, ne-a mulţămit încetişor, iar noi ne-am luat rămas bun, zicând: <<Pe mâine dimineaţă>>.

La miezul nopţii a intrat în cămăruie infirmierul, Părintele Nicolai. Stareţul îl întreabă:

–          Se citeşte Utrenia?

–          Da, răspunse infirmierul, şi adăugă: E nevoie de ceva?

–          Mulţumesc, de nimic.

Întrebarea liniştită a Stareţului, ca şi răspunsul său către infirmierul care îi oferise ajutorul, şi faptul că auzea slujba, care oricum de-abia se desluşea în colţişorul său, toate acestea arată că era deplin conştient şi stăpân pe sine. După sfârşitul Utreniei, adică la un ceas şi jumătate după scurta convorbire, Părintele Nicolai din nou a aruncat o privire asupra Stareţului şi a fost foarte uimit să vadă că deja se săvârşise. Nimeni nu i-a simţit sfârşitul; nici măcar cei ce zăceau aproape de el. Aşa de lin s-a dus la Dumnezeu.

După tipicul Bisericii, nu se cade a dezgoli trupul monahului, şi de aceea nu se face deplina spălare, ci doar cu un burete umed se face semnul crucii pe frunte, pe piept, pe mâini, pe picioare şi pe genunchi. Îmbrăcat în toate cele monahiceşti, în dulama cu schima pe deasupra, trupul şi capul celui adormit se înfăşoară şi se coase în rasă, se pune pe o năsălie anume, se cântă scurta rânduială după ieşirea sufletului şi este dus în biserică, acoperit cu un val negru brodat cu o cruce roşu închis, asemenea crucii de pe schimă.

Utrenia în bolniţă se slujeşte ceva mai repede decât în biserica mare, şi deci înaintea liturghiei rămăsese câtăva vreme în care au putut fi săvârşite toate acele puţine pregătiri ale trupului monahului spre a-l duce în biserică. Trupul Stareţului a fost pus în năsălie în biserica bolniţei pentru liturghia celor adormiţi, dupa săvârşirea căreia monahii îi citeau pe rând Psaltirea.

Dupa obiceiul Mănăstirii, Stareţul, ca unul ce trăise mulţi ani în obşte şi avusese ascultări de mare răspundere, a fost prohodit <<în sobor>>. După Vecernie trupul său a fost dus din biserica bolniţei în biserica mare a Mănăstirii, închinată Sfântului Mare Mucenic Panteleimon, unde rânduiala prohodirii s-a săvârşit de soborul Ieromonahilor. De obicei întâi-stătătorul este Igumenul, dar deoarece bătrânul Igumen, Arhimandritul Misail, în acea vreme nu mai putea ieşi din chilia sa, suferind de hemiplegie, a fost înlocuit de locţiitorul său, Ieromonahul Iustin. După săvârşirea rânduielii prohodirii monahilor trupul Stareţului a fost purtat la cimitirul aflat în afara porţilor Mănăstirii, şi, cusut în rasă, fără coştiug, a fost pus în mormânt, cântându-se rânduiala de încheiere şi <<vecinica pomenire>>.

Săvârşitu-s’a Fericitul Stareţ, Schimonahul Siluan, în al doilea ceas al nopţii spre 11/24 Septemvrie 1938, a fost îngropat în aceeaşi zi, seara la ora patru.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Sfinți

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s