Nepătimirea după asemanarea lui Dumnezeu

Lumina nezidită ce purcede din Dumnezeul cel nepătimitor, aratându-se, împărtăşeşte omului acea nepătimire după asemănarea lui Dumnezeu, care este şi ţelul ultim al nevoinţei creştine.

Dar se pune întrebarea: Ce este nepătimirea? După forma sa filologică, conceptul este negativ. Nu cumva este negativ şi în înţelesul său real? Nu cumva înţelesul său este lepădare a fiinţării? Nu. Nepătimirea creştină nu este lepădare a fiinţării, ci înveştmântare într-o nouă viaţă, sfântă, vecinică, adică în Dumnezeu. Apostolul Pavel spune: Noi <<nu voim a ne dezbrăca, ci pre deasupra a ne îmbrăca, pentru ca să se înghită cel muritoriu de către viaţă>> (2 Cor. 5: 4).

Năzuind către nepătimire, pravoslavnicul nevoitor năzuieşte către o vie şi adevărată părtăşie cu Dumnezeu, pe Care Îl ştie a fi nepătimitor.

Nepătimirea lui Dumnezeu nu este ceva mort, static; ei nu îi este propriu a nu lua parte la viaţa lumii şi a omului. Nepătimirea lui Dumnezeu nu este lipsa în El a mişcării, a împreună-pătimirii, a iubirii. Dar de-abia rostim cuvintele de mai sus, şi în mintea noastră se înfăţişează aceste concepte în limitarea lor empirică, dând naştere unui întreg şir de nedumeriri. Mişcarea, împreună-pătimirea, iubirea ş.a.m.d., nu introduc oare vreun relativism în fiinţa lui Dumnezeu? Vorbind astfel, oare nu proiectăm asupra lui Dumnezeu un antropomorfism nevrednic de El?

Dumnezeu este întreg viaţă, întreg iubire; Dumnezeu este lumina în carea nici un întuneric este, adică întunericul suferinţei înţelese ca destrămare şi moarte, întunericul necunoaşterii, al nefiinţei sau al răului, întunericul nebiruitelor nedesăvârşiri şi contradicţii lăuntrice, al năruirilor sau al sfâşierilor fiinţării. Dumnezeu este un Dumnezeu viu, dinamic, însă dinamica Dumnezeieştii vieţi este nesfârşită şi cea fără de început plinătate a fiinţării ce înlătură orice proces al vreunei <<dumnezeieşti deveniri>> (theogonii).

Dumnezeu este nepătimitor, dar nu nepărtaş la viaţa făptuirii. Dumnezeu iubeşte, se îndură, împreună-pătimeşte, se bucură – dar niciuna din acestea nu aduce în fiinţarea Lui destrămare, relativism, patimă. Dumnezeu poartă grijă de făptura Sa până la cele mai mici amănunte, cu o precizie matematică; El mântuieşte ca un Tată, ca un Prieten; mângâie ca o mamă; ia parte în chipul cel mai apropiat la toată istoria omenirii, la viaţa fiecărui om, însă prin aceasta nu se aduce nici schimbare, nici clătinare, nici înşiruire în Însăşi Fiinţa Dumnezeiască.

Dumnezeu trăieşte întreaga tragedie a lumii, dar nu înseamnă că în Însuşi Dumnezeu, în sânurile Dumnezeirii, ar avea loc o tragedie sau s-ar desfăşura vreo luptă ca urmare a propriei Sale nedeplinătăţi sau a unui întunerec ce s-ar afla în El Însuşi.

Dumnezeu iubeşte lumea, lucrează în lume, vine în lume, Se întrupează, suferă, ba chiar moare trupeşte, neîncetând a fi neschimbat în fiinţarea Sa cea mai presus de lume. Toate acestea le săvârşeşte la fel de nepătimaş precum, întru a Sa vecinicie, îmbrăţişează fără întindere, şi totodată întreaga întindere şi înşiruire  a fiinţării făpturii. În Dumnezeu staticul şi dinamicul alcătuiesc o astfel de unime ce nu lasă să se adauge fiinţării Sale nici unul din feluritele noastre concepte.

Năzuind spre nepatimirea asemenea lui Dumnezeu, pravoslavnicul nevoitor gândeşte acea nepătimire nu ca pe o <<rece nepăsare>>, nu ca pe o <<despuiere de o existenţă iluzorie>>, nu ca pe o contemplare a celor aflate <<dincolo de bine şi de rău>>, ci ca viaţă în Duhul Sfânt.

Cel nepătimaş este plin de dragoste, de împreună-pătimire, de părtăşie, dar toate acestea purced de la Dumnezeu Care lucrează în el. Nepătimirea se poate defini ca <<dobândirea Duhului Sfânt>>, ca Hristos vieţuind în noi. Nepătimirea este lumina vieţii celei noi, născând în om noi şi sfinte simţăminte, noi dumnezeieşti gânduri, o nouă lumină a vecinicului înţeles.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii definesc nepătimirea ca <<înviere a sufletului mai nainte de obşteasca înviere din morţi>> (Ioan Scararul, Cuv. 29: 4), ca <<pătrundere în neţărmurita neţărmuire>> (Avva Thalasie, 1: 56).

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre asemănarea cu Dumnezeu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s