Felurite mijloace de a lupta cu gândurile

Am păstrat o însemnare după o convorbire a Stareţului cu un monah care îl cercetase; convorbirea a avut loc în prezenţa mea [este vorba de parintele Sofronie n.n.], pe data de 18/31 Martie, 1932.

Stareţul spunea că în experienţa Sfinţilor Părinţi se pot vedea felurite mijloace de a lupta cu gândul, dar cel mai bun este acela de a nu intra defel în dialog cu el.

Mintea care a intrat în dialog cu gândul întâmpină neîntrerupta dezvoltare a lui şi, atrasă de dialog, este smulsă de la pomenirea lui Dumnezeu – ceea ce şi este ţelul diavolilor care, într-un fel sau altul, vor rătăci gândul smuls de la Dumnezeu, iar din dialogul cu gândul mintea nu va ieşi curată…

Pustnicul Ştefan, care hrănise din mâna sa un leopard, din obiceiul de a “contrazice” gândurile a intrat în luptă cu ele înaintea sfârşitului său, şi astfel s-a aflat în stare de luptă cu dracii (Scara, Cuv. 7, 50).

Cuviosul Marcu al Thrakiei, din pricina faptului că înaintea ieşirii sale şi-a mângâiat sufletul amintindu-şi de trudele sale, a fost ţinut în văzduh un ceas; iar acest <<un ceas>> înseamnă că se primejduia aşa să şi rămână…

Alţi Părinţi au fost mai înţelepţi în lupta duhovnicească.

Cuviosul Macarie cel Mare, trecând prin întinderile văzduhului, nu înceta să se smerească, iar când dracii, de-acum de departe, i-au strigat că le-a scăpat, el a răspuns că încă nu scăpase. A răspuns astfel fiindcă se obişnuise a-şi ţine mintea în iad, şi prin aceasta cu adevărat a scăpat de draci.

Cuviosul Pimen cel Mare, deprins fiind printr-o îndelungată cercare a luptei cu dracii, ştiind că cel mai primejdios şi puternic vrăjmaş este mândria, toată viaţa s-a trudit să-şi agonisească smerenia, şi de aceea spunea ucenicilor săi: <<Credeţi-mă, fiilor, unde este satana, acolo şi eu voi fi>>; însă ştiind în adâncul sufletului cât de bun şi milostiv este Domnul, nădăjduia cu tărie că El îl va mântui.

Astfel, a se smeri este cel mai bun mijloc de a păstra mintea curată de gândul pătimaş. Totuşi mulţi nevoitori nu înţeleg aceasta şi nu pot gândi astfel, ci deznădăjduiesc, nefiind în stare a-şi ţine mintea în iad, şi în acelaşi timp a nădăjdui în mila lui Dumnezeu.

Fără a intra defel în dialog cu gândul, trebuie cu toată mintea şi cu toată puterea să te alipeşti de Dumnezeu şi să zici: <<Doamne, păcătos sunt şi nevrednic de mila Ta, dar Tu, pentru singură milosârdia Ta, mântuieşte-mă…>>.

Sufletul, adesea pentru un singur gând de îndoială în milosârdia lui Dumnezeu –  <<Oare nu cumva Domnul nu mă va ierta…>> –, pierde mult. Deznădejdea este însă mai rea decât toate, este hulă împotriva lui Dumnezeu, ca şi când El nu ar fi în putere a mântui, sau cum că măsura păcatelor noastre ar putea covârşi măsura milosârdiei lui Dumnezeu… El păcatele întregii lumi le-a luat în întregime asupra Sa… Dacă o mamă iartă toate copilului său, fiindcă este neînţelegător, cu cât mai mult va ierta Domnul dacă ne smerim şi ne căim…

Lupta duhovnicească se aseamănă într-o mare măsură războiului obişnuit; în această luptă a noastră trebuie să ai şi bărbăţie. Duhovniceasca bărbăţie se află în nădejdea cea tare în mila lui Dumnezeu.  Nevoitorul cu bărbăţie, chiar de va cădea în păcat, sau va cădea în înşelare şi se va abate de la calea cea bună, sau chiar de va aduce închinăciune vreunui drac, nu se va pierde, ci îndată, cu deplină nădejde, se întoarce către Dumnezeu cu pocăinţă, şi astfel biruieşte pe vrăjmaşi; dar sufletul fără bărbăţie se tulbură, deznădăjduieşte, şi astfel cade…

Când cineva se abate de la calea cea bună şi cade în înşelare, trebuie neapărat, mai nainte de toate, să aducă pocăinţă înaintea duhovnicului, povestindu-i toate. După o astfel de spovedanie lucrarea înşelării slăbeşte, chiar dacă nu îndată, dar va urma şi deplina îndreptare.

Mulţi se poticnesc dar, din păcate, nu mulţi se îndreaptă.

Mulţi la început primesc har, dar foarte puţini revin la el după ce l-au pierdut.

Monahul a întrebat:

 – De ce Ioan Colov a început să se roage să i se întoarcă patimile?

 La aceasta Stareţul a răspuns:

 – Cuviosul Ioan Colov, cu fierbintea sa pocăinţă degrab biruise patimile, însă dragoste şi rugăciune pentru lume nu primise; iar când a simţit linişte din partea patimilor a început a se ruga să i se întoarcă patimile, căci luptându-se cu ele petrecea într-o neîncetată fierbinte rugăciune. Dar dacă după biruirea patimilor ar fi dobândit şi rugăciunea pentru lume, nu ar fi avut nevoie să i se întoarcă ispitele, căci atunci când omul se luptă cu patimile nu poate contempla curat pe Dumnezeu sau a se ruga fiebinte pentru lume… Eu aşa cred.

Monahul a întrebat:

 – De ce Bătrânul, pe care-l întrebase Cuviosul Pimen cel Mare, i-a spus să lase gândul să pătrundă în inimă, şi de-abia după aceea să se lupte cu el, iar celuilalt frate mai puţin cercat i-a spus dimpotrivă, să taie gândul dintru bun început?

 Stareţul Siluan a răspuns:

 – Din sfat se vădeşte că unii Părinţi aveau acel mijloc de luptă duhovnicească, adică să lase la început gândul în inimă, şi de-abia apoi să se lupte cu el. Dar aci sunt cu putinţă două stări:

Una, când omul nu ştie a-şi păzi mintea, iar atunci gândurile pătrund în inimă, şi de-abia după aceea începe lupta cu ele. Este un fel de joc în care poţi şi să pierzi.

Cealaltă, când monahul nu din neputinţa sa, ci conştient, lasă gândul să pătrundă în inimă, spre a-i observa toată lucrarea; dar şi acest mijloc nu te lasă totuşi să petreci în vedenie, ci deci mai bine să nu laşi nicicum gândul, ci să te rogi cu mintea curată.  Iar fratele necercat, pe care Batrânul l-a sfătuit  să taie gândul dintru bun început şi să nu intre nicidecum cu el în dialog, a primit acel sfat fiindcă era slab şi nu se putea împotrivi gândului pătimaş; dar în ciuda sfatului Bătrânului, el tot nu putea încă să-l stăpânească cum se cuvine, iar prin porunca Bătrânului de-abia a început a se învăţa anevoioasa ştiinţă – lupta cu gândul. Deci Cuviosul Pimen era mai puternic şi mai cercat în lupta duhovnicească decât celalalt frate; dar totuşi, este mai bine întotdeauna să-ţi păstrezi mintea curată de tot gândul, şi din toată puterea sufletului să te rogi, pentru că mintea care se roagă curat se luminează de către Domnul.

 – Cum este cu putinţă să-ţi păstrezi mintea curată?, a întrebat monahul.

 – Sfinţii Părinţi ne-au lăsat învăţătura despre rugăciunea minţii în inimă; prin ea se păzeşte mintea. Iar eu nu văd altă cale care să dea o mai bună putinţă de a păzi poruncile lui Dumnezeu.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009


Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre războiul duhovnicesc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s